Balada amorezului…

… se-avântă până-n nori de visuri
Se scaldă-n miere, pur argint
Din mii de lumi ia multe biruri,
Niciunul nu-i amorul sfânt…

Se rătăceşte-n vers de seară,
Dar nu e singur, simte flama…
Sufletu-i vinde seva amară
Dispar încet răul şi teama…

Se-nvăluie-n praf de cristal,
Inima-i cere din flori dulce parfum…
Şi orice tandru vis devine ideal
Culege visuri din orice fir de fum.

Sufletu-i se pierde când soarele apune…
Cerşeşte dintre nori doar tandre paradisuri.
Şi îi dansează trupul cum inima îi spune
Doar ritmul e acelaşi, pe diverse cânturi…

Sunt atâtea rime ce i se scaldă-n gând…
Sunt atâtea simţuri ce fiinţa le încearcă…
Iar trupul tot le gustă aşa… rând pe rând…
El e cel mai bogat în lumea asta stearpă.

E-atât parfum de dragoste-n văzduh…
Se-mbată şi când vântul bate lin.
Din frunze moarte aude cântul… uff…
Se pierde fiinţa-i în sentiment sublim.

Şi-nvăluit în roze purpurii
Îngerii-l poartă spre un meleag străin.
Priveşte-n dar atingeri timpurii
Îşi spală simţul de amar venin.

Iubirea îi dă aripi la care n-a visat…
Totul rămâne-n loc, doar inima îi bate.
Ieri un om sărac, azi mare împărat
Dar bogăţia sa-i în inimă salvată…

E-atâta fericire în ochii de smarald…
Totul în jur se pierde de la atâta ger…
Doar trupul lui respiră şi-i e… atât de cald…
Când stelele răsar, iar gânduri rele pier.

E tot ce şi-a dorit în viaţă…
Tot îl hrăneşte, nici sete nu mai simte …
Şi tot dormind, încă mai e speranţă
Că inima-i flămândă… încă nu îl minte…

8 februarie 2010