Viața într-un telefon

Emoții… trăiri… sentimente… toate stau ascunse undeva în interiorul unei carcase colorate, dincolo de un ecran “sensibil”. Suntem roboțeii acestui mileniu, dependenți de tehnologie, slugi ale telefoanelor, ale laptopurilor și ale canalelor de social media. Da, fix așa suntem… din păcate. Dacă nu te recunoști, mai gândește-te o dată. Analizează o singură zi din viața ta. Poate chiar azi.

Dar, nu te arat cu degetul, nu te învinovățesc pentru că fix așa suntem toți. Am uitat să trăim dincolo de ecranul telefonului. Ne hrănim cu ce au alții, ne raportăm în permanență la viețile lor și îi luăm drept etaloane sau avem pretenția de a fi noi un exemplu de urmat.

Am uitat să ne bucurăm pur de prezența oamenilor de lângă noi, iar când îi avem în preajmă, ne prefacem că îi ascultăm și că totul ar fi perfect în bula noastră. Dar, din păcate, doar îi auzim.

Am uitat să ne conectăm la cei din jurul nostru altfel decât prin friend request, love și like. Din camere separate, de la birouri diferite, conexiunea se face tot prin unde și fibre optice.

Am uitat să ne privim în ochi partenerul, iar când, din greșeală, se întâmplă, te întrebi cu ce ai greșit căci sigur te privește pentru a-și pregăti atacul. Încerci să faci un rezumat mental al zilei pentru a-ți da seama ce s-a întâmplat și iei poziția de apărare sau de victimă just in case.

Am uitat să râdem cu poftă și să zâmbim alături de cel/cea care ne e fizic alături. Zâmbim, în schimb, la un ecran. Ne hrănim starea de bine de acolo, ignorând izvorul de fericire care pâlpâie chiar la un braț distanță.

Am uitat să purtăm o conversație reală. La aceeași masă, gândurile o iau pe căi diferite și oricât ne-am dori să ajungem la aceeași bornă, telefonul din mâna stângă nu ne lasă să facem următorul pas. În încăpere se aud doar zumzete greu de deslușit de mintea prea ocupată cu lumea virtuală și, din când în când, câte-un clinc… Ne-am pierdut obiceiul de a conversa. De fapt, nu mai știm să vorbim despre noi când poveștile altora sunt mult mai interesante și mai captivante; sau, cel puțin, așa par din poze trecute prin zeci de filtre și mesaje motivaționale.

Iubirea o transmitem prin emoji, emoticons and gif. Nu mai spunem “te iubesc” căci ar știrbi din masculinitate / aparența femeii puternice. Atunci, îmbrățișăm inimioarele izvorânde din ochii unei mascote cu aspect anemic. Și parcă ți-e suficient, nu? Nu mai există nici diferențe, nici limite între iubire și prietenie căci toate se transmit la fel. Și parcă așa ar fi normal, nu?

Suntem dependenți de prietenii noștri virtuali. Ego-ul ne este hrănit în permanență de reacțiile și aprecierile lor. Le căutăm participarea la viețile noastre la fel de virtuale. Părerea lor devine brusc extrem de importantă în construirea stării noastre de bine. Imaginați-vă viața ca pe un drum lung cu sute de borne și stații de alimentare cu gaz; iar acum, imaginați-vă toți prietenii virtuali fie ca borne kilometrice (“mai am x kilometri și ajung și eu la obiectivul atins de cutare”) fie ca adevărate surse de alimentare cu energie și motivație. Asta ne este spațiul virtual. Sursă de energie, motivație, stare de bine și stabilire de obiective. Am uitat de toate resursele pe care le avem în noi; de obiectivele noastre reale, de potențialul și de motivația intrinsecă.

Facem atac de panică la primul semn de telefon aproape descărcat sau internet poor connection. Păi, cum altfel am putea trăi cu telefonul descărcat? Cum am ști ce se întâmplă în lumea noastră perfectă? Cum am putea trăi deconectați de la sutele de followers? Cum ar fi să trăim pur și simplu? N-am ști.

Și cel mai trist în toată această poveste… mi se pare că simțim tot mai puțin în viața reală. Avem duzine de măști pe care le probăm și purtăm zilnic, dar, real, cât mai simțim? Ce-ți spune inima? Ce-ți spune neuronul care se scurtcircuitează de fiecare dată când realitatea încearcă să rupă cordonul ombilical care-l leagă de lumea virtuală? Participăm la acte caritabile, proteste și acțiuni civile prin like și follow. Vocea noastră se transformă într-un deget ridicat și rar într-un going din fotoliul confortabil al casei.

Dar, știi ce? Nu e prea târziu să scapi de cercul acesta vicios… Nu e prea târziu să începi să te conectezi mai mult la realitate, fix așa cum e ea. Nu e prea târziu să începi să simți mai mult, să asculți mai mult, să trăiești mai mult.

Ridică-te din pat. Mergi în parcul din fața blocului și bucură-te real de cer, de firicelele de iarbă care-și scot căpșorul verzui de sub frunze uscate, de mugurași ce bat cu ciocul în coajă, de copiii care zburdă, de tinerii care se adulmecă din priviri ore întregi pe o bancă (first love, nah) și… respiră. Respiră realitatea. Respiră ziua de azi. Respiră iubirea adevărată.

Când vei începe să trăiești cu adevărat, abia atunci vei da startul procesului de maturizare la care întreaga ta ființă visează, mai puțin partea ta conștientă care-și găsește împlinirea în “nimicuri” deloc palpabile. Asumare, responsabilizare, bine, rău, cu împliniri, eșecuri, prieteni, conversații reale, ținut de mână și iubire, plâns, frustrare, ținut în brațe și ființe tremurânde. Despre asta e viața reală.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s