Doliul ca urmare a pierderii prietenului blănos…

“Tocmai ce l-am pierdut și noi pe motănelul nostru drag. Sunt 2 zile de când ne-a părăsit. Suntem răvășiți 😦 :(“

Așa sună unul dintre multele mesaje pe care le primesc de la persoane ale căror puiuți blănoși luptă cu peritonita infecțioasă felină… Din păcate, se pare că tot mai multe pisicuțe ajung pradă ale acestei boli pentru care nu există leac în întreaga lume… 

Nu mi-aș fi imaginat vreodată că voi ajunge să scriu un asemenea articol, dar știu, știu cât de crunt poate să fie să îți vezi puiuțul luptând și să nu-l poți ajuta… și știu cum e să îl vezi stingându-se în brațele tale… Poate, cumva, gândurile mele pot ajuta în vreun fel. 

Un an și 5 luni… Un an și 5 luni fără Firicel al nostru, fără bărbățelul curajos care a luptat cu PIF două luni… două luni de agonie și extaz atât pentru el, cât și pentru noi. Agonie cu fiecare pas dat înapoi în fața bolii… Extaz în fața fiecărei raze de speranță… (“poate e diagnosticat greșit”, “uite-l, mănâncă” etc). Două luni în care iubirea față de el a crescut cum nu ne puteam imagina că s-ar putea întâmpla… 

Cumva a venit finalul pe care îl negam, dar era previzibil… după două săptămâni în care cu greu am putut dormi, de hrănit cu seringa ori de câte ori a fost nevoie, de alintat noaptea cât să mai treacă durerea, de plâns cu el în brațe, de rugăciuni… Finalul a fost cumplit. Pe cât de eliberator a fost pentru el pentru că lupta lua sfârșit, pe atât de crunt a fost pentru noi… Nu am să vă mint și să vă spun că a trecut ca prin minune. Nu. Cel puțin pentru mine, a fost extrem de dureros. Am trecut prin toate etapele pe care vi le puteți imagina. De la negare, la furie și extrem de târziu la acceptare… 

Da, pierderea copilului blănos – pentru că exact așa îi creștem și avem grijă de ei – poate fi la fel de dureroasă precum pierderea cuiva apropiat…  Oricât de ciudat ar părea unor persoane, doare. Doare crunt.

Primele zile, primele dimineți fără el… primele zile în care am ajuns acasă și nu mă mai întâmpina la ușă… sfâșietoare din toate punctele de vedere. Plângeam din orice, oricum, oricând. Durea. Durea mai tare decât îmi imaginam. Aveam momente în care privirea mea pur și simplu îl căuta prin casă, momente în care Jucărica îl căuta prin casă și era cu atât mai trist…  

Ce m-a ajutat să ajung la acceptare și împăcare? 

Știam că nu mai pot continua așa. Nu-mi făcea deloc bine. Nimănui din jurul meu nu făcea bine… Mai ales Jucăricăi care ne căuta prezența și iubirea mai mult ca niciodată (de regulă, Jucărica e o prințesă răsfățată care te iubește doar când vrea ea.). Așa că am simțit că trebuie să mă vindec… 

  • Am intrat pe grupuri în care se regăseau oameni care treceau prin aceeași luptă cu PIF, am prezentat povestea lui Firicel. Am primit gândurile prietenilor de acolo. Înțelegeau și știau exact prin ce trec. 
  • Am scris povestea lui Firicel. Oricât de dureros a fost, cei doi anișori minunați pe care i-am petrecut împreună au fost așternuți într-un carnețel. N-am vrut să se piardă vreodată niciun moment important în care ne-a fost alături… din ziua în care l-am adoptat dintr-un părculeț… până în ultima clipă… Bineînțeles, au fost notate și toate prostioarele pe care le făcea 🙂
  • Am printat zeci de poze de ale lui și le-am adunat într-un album. 
  • I-am creat o miniatură din lut :).  
  • Lumânărica ce a ars în ultimele lui zile s-a transformat în două inimioare ce-i poartă numele. 
  • Am ars sute de lumânărele… pentru a ști că ne gândim la el în fiecare zi și că o să fie parte din viața noastră veșnic 🙂 și chiar așa va fi…    
  • Am povestit despre el. Nu știu câți oameni au empatizat cu mine, câți mi-au simțit durerea, dar celor cărora m-au întrebat despre el, le-am povestit. 

La fix o lună după ce Firicel a “plecat” hoinar printre stele :), sufletele ne-au fost pur și simplu violate de, credem noi, o trimisă de-a lui – pe 27 decembrie 2017. Nu eram deloc pregătită să o accept în viața mea. Eram încă în faza de negare… dar a apărut și nu a mai vrut să plece. Ea este Firicica. O lună de zile (coincidență sau nu, s-a născut în perioada în care Firicel își trăia ultimele zile) a fost strigată Bella și nu a reacționat niciodată. Când noi ne-am hotărât cu sufletele strânse să o luămși să îi dăm șansa la o viață mai bună, am strigat-o Firi… A reacționat imediat. Și de atunci e Firi a noastră.

photos: Firi (siameza) & Jucă            

You’re part of our lives, little baby! And we love you soooo much! You’re missed! 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s