Sarcina – minunea vieții mele

Și când iubirea este prea mare pentru doi… apare al treilea suflețel însetat de iubire, să primească și să ofere iubire.

Două. Două liniuțe roșii. Una hotărâtă, iar a doua dătătoare de speranță și fericire.

Oare să existe pe lume bucurie mai mare decât atunci când îți dorești cu ardoare un suflețel și să ți se împlinească dorința?! Oare să fie minune mai mare decât aceea de a primi peste noapte titulatura de “viitoare mamă”/“viitor tată”?!

Așa a început și povestea noastră în trei, la începutul acestui an extrem de nebun, când ni s-a confirmat că vom fi părinți. Vestea a venit ca un ocean de bucurie pentru amândoi; eu, atât de încremenită de miracolul ce se întâmpla încât nu am fost în stare să le dau personal vestea părinților mei, olteanul țopăind și hăhăind continuu și primind sarcina de a anunța cei mai importanți oameni din viața noastră.

Cred că am făcut eu ceva bun în viața aceasta de m-a binecuvântat Dumnezeu cu cele mai frumoase 9 luni 💕.

Ce a urmat după confirmarea sarcinii, a fost absolut magic. Zero simptome, zero pofte, zero dureri sau alte stări pe care le știam de la celelalte graviduțe cu care am interacționat toată viața mea. Pur și simplu, mă bucuram de fiecare zi așa cum venea și, cu iertare să-mi fie, bebică, dar, de multe ori, mai ales în prima parte a sarcinii, uitam efectiv că un suflețel crește în mine.

Carusel de sentimente, emoții frumoase, trăiri senzaționale. Așa mi-au fost cele 9 luni. Emoțional și psihic, m-am transformat cum nu știam că pot să fiu. Fericită. Am râs atât de mult cât nu am râs toată viața mea. Și până și râsul mi s-a colorat, nu doar sufletul.

Prima ecografie, prima ascultare a bătăilor inimii, primul “portret”, prima zvâcnire în pântecul meu la final de Aprilie… toate, dar absolut toate sunt întipărite în întreaga mea ființă ca niște monumente de emoții. Și de fiecare dată, lacrimile mi-au curs necontrolat de bucurie. “E bine, e foarte bine”. Atât auzeam și îmi era de ajuns.

Eram o ființă împreună și simțeam că aș putea muta munții să îți fie bine. Și, de fapt, ție îți era cel mai bine.

Programul de joacă din fiecare seară umplea deja casa de maximă bucurie. Răspunsul la atingerile noastre sau la o melodie “preferată” ne antrena pentru ceea ce urma în scurt timp.

“You are my sunshine, my only sunshine”… ❤️❤️❤️ bebicuț bun 💕.

7 luni, 6.07.2020

Dar, bineînțeles că am avut și unele îngrijorări de graviduță:

1. Chiar dacă fizic eram într-o stare incredibilă, cu energie cât cuprinde, bineînțeles că temerile nu m-au ocolit mai ales în contextul pandemiei. Din Martie, având posibilitatea de a lucra de acasă atât eu, cât și soțul, ne-am izolat, am limitat ieșirile (cumpărături la câteva zile la magazinul de peste drum), ne-am văzut părinții doar de două ori în ultimele luni. Și asta pentru că teama de a lua virusul în timpul sarcinii era imensă. În același timp, era alimentată și de știri care apăreau la câteva zile cu gravide care și-au pierdut viața după ce s-au îmbolnăvit. Atât ele, cât și bebelușii… Știam că sunt în categoria de risc și am evitat pe cât posibil expunerea inutilă la viața din afara casei. A fost greu, însă, sufletul care creștea în pântecul meu era mult mai important decât orice altceva.

2. O altă temere pe care probabil toate viitoarele mămici o au e legată de riscul de pierdere a sarcinii. Primul trimestru mi s-a părut extrem de lung tocmai din cauza faptului că în acea perioadă riscul de avort spontan este mult mai mare, iar pe măsură ce sarcina evoluează, scade riscul. Odată cu trimestrul 2, lucrurile cumva se așează, capătă mai multă siguranță 💕.

3. Ecografiile morfo-fetale. Ohooo, la acestea intram transpirând și ieșeam răsuflând ușurată. Cel puțin la prima astfel de ecografie, am crezut că-mi stă sufletul până mi s-a confirmat că bebe este în regulă, că se dezvoltă frumos, că are două mânuțe, două piciorușe, un năsuc perfect 😁. Știu, probabil dacă eram mai tinerică, temerile acestea nici n-ar fi existat sau chiar nu aș fi făcut ecografiile morfo. Dar cum nu mai am de multă vreme douăzeci de ani 😁…

4. Nașterea prematură. Cumva toată sarcina am avut frica de a nu se întâmpla ca bebe să vină mai devreme și mă rugam să ajungem cu bine amândoi măcar până după 36 de săptămâni. Iar bebică m-a ascultat, dar mai mult de 37 n-a mai vrut să aștepte 🤣. Cu fiecare săptămână care trecea îi mulțumeam lui Dumnezeu și lui bebe.

5. Grija neîncetată asupra a ceea ce mâncam. “Oare îi face bine lui bebe? Oare îl afectează cumva?”.

Regrete la final de sarcină

1. Nu m-am răsfățat. Cumva nu am reușit absolut deloc să mă comport ca o gravidă. Să zac cu zilele cu picioarele ridicate, cu cărți de o parte și de alta, sorbind dintr-o cană imensă de ciocolată caldă. Ok, poate doar cacao cu lapte :)))). Dacă ar fi să dau timpul înapoi, aș avea grijă să mă conectez mult mai mult la mine și la ceea ce deveneam pe zi ce trece.

2. Am muncit mult prea mult. Până în travaliu. And I mean it. Poate ar fi trebuit să îmi iau concediile pe bune, să pun pauză mai des.

3. Am ratat pozele de gravidă. Cumva plănuiam să ieșim într-un parc într-un Weekend să am și eu poze frumoase cu burticuța, dar cum bebe a ciocănit pe nepusă masă, mă mulțumesc cu pozele surprinse prin casă de-a lungul sarcinii.

4. Am acceptat insomnia. Pandemia ne-a defectat total programul de somn si nu am luat nicio măsură să remediem situația, negândindu-ne că nu vom mai prinde prea curând o noapte de somn neîntrerupt.

La finele celor 9 luni frumoase, pline, n-am putut să fiu decât recunoscătoare cerului și pământului pentru cât de norocoasă am fost și sunt… și pentru minunea care ne-a dăruit calitatea de părinți.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s