Eu, Firicica, declar pe propria răspundere de pisi că…

viața mea s-a schimbat fundamental în 2020.

Mă știți doar. Eu sunt Firicica, iar acu’, în noiembrie, am împlinit 3 anișori. Până nu demult, EU eram singurul bebeluș din casă 🤦‍♀️.

Dar haideți să o luăm cu începutul. Totul a luat o turnură neașteptată în ianuarie. Da, da, ianuarie 2020. Iar eu eram singura din casă care știa de acest lucru. Până atunci, obișnuiam să mă răsfăț la burtica lui mami în fiecare noapte, să mă înghesui bine în ea și să torc până îmi dădeau băluțe pe lângă mustăți. Și totul era perfect.

Ei bine, în ianuarie, cu puterile mele extrasenzoriale, cu razele X din mustățile mele perfecte de siameză, am văzut ceva la mami în burtică. Infinit de mic, da’ era acolo.

Numa’ simpla prezență mă scotea din minți și-mi zbârlea codița perfectă.

Cineva atenta la culcușul meu preferat! 😾 Era timpul să iau măsuri! Așa că m-am supărat pe mami! 😾 Oare ea chiar nu știe ce-i acolo? Chiar nu simte energia care mie-mi face mustăcioarele să tremure?! Nici nu mai voiam să o văd pe mami. În fiecare seară, muream de dorul ei, dar treceam rapid pe lângă ea și mă ghemuiam în pătuțul meu de la capul ei. Nah.

Până într-o seară când casa noastră s-a umplut de fericire. Chestia aia neidentificată a fost deconspirată. Auzeam pe mami spunând “vaaaaai, o să avem un bebeluș”, iar pe tati țopăind de fericire. Și așa au ținut-o până spre toamnă 🤦‍♀️. Da’ oare ce era un bebeluș?! Ne mai luăm o pisicuță?! Nu v-ajungem noi două?

Nu vă mai întreb dacă voi știți ce e ăla un bebeluș căci am aflat eu de curând.

Așaaaa, după momentul deconspirării, vă dați seama că n-am mai putut sta departe mult de mami. M-am împăcat cu ea și mi-am reluat culcușul la burtica ei, chiar dacă în continuare simțeam amenințarea. Dar stați să vedeți. Pe la final de aprilie, temerile mele s-au adeverit. Chestia aia de-și făcuse casă în burtica lui mami a început să dea niște semne tare ciudate. La început ciocănea, pe urmă, a început să mă bată. Da’ ce credeți?! Nici eu nu m-am lăsat mai prejos. Ea lovea, eu împingeam cu lăbuțele. Mami era cumva la mijloc, dar treaba asta era între mine și făptura neidentificată. Vrei război, război îți dau.

Am ținut-o așa câteva luni bune care mie mi s-au părut ani. Bine, ani pisicești 😅.

Într-o seară de toamnă (știu bine că era toamnă căci eu și Jucă ne mai ocupam timpul vânând de la geam cu privirea frunzele care cădeau), în timp ce eu și sor’mea ne distram cu noile noastre jucării (niște pătuțuri, un cărucior perfect pentru amândouă), mami a început să se ghemuiască de durere și a plecat cu tati de acasă. Câteva ore mai târziu s-a întors doar tati, iar mami abia peste câteva zile.

Și acum începe adevărata distracție.

Ei bine, mama nu s-a întors singură! 😾 În scoica-legănuț, preferata mea și a lui Jucă, se afla ceva – nici nu știu cum să-l numesc – rozaliu, lunguț, firav, mai firav ca o mâță plouată, care doar clipea din două mărgeluțe albăstrele. I-am dat târcoale, am mirosit, ba chiar mi-am înfoiat codița ca să știe cine e stăpâna în casă, dar nu primeam nicio reacție.

Îl priveam ba de-aproape, ba de departe. Era așa miiiic, cam cât mine dacă nu aș fi mâncat vreo două săptămâni 🤣. Dacă îi trăgeam o lăbuță, sigur se învârtea cu tot cu scoică.

Dar nu i-am tras nicio lăbuță. Parole. Nici atunci, nici în lunile care au urmat.

Chestia asta, cu mișcări lente și ochii la fel de albaștri ca ai mei, părea lipită de mama mea. Apropo, v-am spus că eu cred că i-a mâncat burtica??? De când a venit mama acasă cu el, nu mai are nici burtica zglobie. Sunt sigură că are el vreo legătură cu asta.

Și în plus, să știți de la mine, pare că toată ziua mănâncă din mama! Îl văd eu cu ochii mei. Iar mama îl lasă. Nici tati nu are nicio reacție. Parcă ar fi hipnotizați 🥴.

Acu’ tre’ să recunosc. Mi-a fost greu să îl văd prin casă în primele zile. Eram tare supărată, dar într-o seară mi-am făcut curaj. Tiptil tiptil, m-am dus spre el în pat. Și atât mi-a trebuit. Am început să îi adulmec căpuțul și m-am îndrăgostit instant. Mirosea a mama. Apoi, în serile următoare, a început să miroasă a acadele.

Și-așa am prins și curaj. Azi l-am mirosit în cap, apoi chiar m-am furișat sub pătură între el și mama, ce credeți?! 😼

Am încercat să dorm și pe picioruțele lui câteva săptămâni mai târziu, dar să vedeți. De unde la început abia mișuna din ochi, acum mânuțele și piciorușele parc-ar fi două alice toată ziulica. Și uite-așa ați aflat și cum am zburat eu de pe piciorușele lui intr-o zi. A pornit alicele și uite-mă, nu mă mai vezi 😹.

Într-o altă noapte, știți ce am făcut??? M-am culcat fix lângă el. Ba chiar i-am pus lăbuța mea peste mânuță să se simtă în siguranță. Am văzut eu că mami și tati fac asta. Bine, m-a simțit repede și și-a tras mânuța 🤦‍♀️. Da’ nici eu nu mă las.

Acum, ce pot să zic?!

Îl iubesc pe miticuț, chiar dacă nu mai e așa mititel ca la început. Îl iubesc chiar dacă sunt multe nopți în care nu mă lasă să dorm și atunci fac echipă cu mami, cu tati și cu Jucă să îi ținem de urât.

Îl iubesc așa de tare încât de fiecare dată când plânge, iar eu sunt în altă cameră, cer imediat să fiu în cameră cu el. 🥺

Acum încă nu se joacă cu mine, dar sunt sigură că în scurt timp vom fi prieteni buni. 💝

Hai că nu e chiar greu să fii surioară mai mare. 😻

Aaa, da. Între timp am aflat că e copil 😺. Copil-pisică, poate 😸 pentru că uneori face exact ca mine sau ca Jucă.

P.S. A zis Jucărica că pe ea nu o interesează subiectul. Deci, nu avem și o părere oficială din partea ei 🤦‍♀️. Mi-a spus asta în timp ce sforăia deasupra caloriferului.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s