Iubirea este totul! Iubirea este în tot!

Am un cadou minunat pentru voi, cadou pe care, la rândul meu, l-am primit când am început să citesc “Arta de a iubi”- don Miguel Ruiz.

Citiți vă rog povestea următoare, iar concluziile vă aparțin în totalitate 🙂

 

Maestrul

A fost odată ca niciodată un maestru care le transmitea oamenilor un mesaj atât de minunat încât toată lumea era profund emoționată în fața cuvintelor sale pline de iubire. În mulțime se afla un om care a ascultat fiecare cuvânt al maestrului. Era un om foarte smerit, cu o inimă foarte mare. El a fost atât de emoționat de cuvintele maestrului încât s-a simțit obligat să îl invite pe acesta în casa lui. 

De aceea, când maestrul a terminat de vorbit, el a ieșit în fața mulțimii, l-a privit pe maestru direct în ochi și i-a spus:

– Știu că ești foarte ocupat și că toată lumea dorește să-ți cucerească atenția. Știu că nu ai timp nici măcar să mă asculți, dar inima mea este atât de deschisă și simt atâta iubire pentru tine încât aș dori să te invit la mine acasă. Doresc să pregătesc cea mai bună masă pentru tine. Nu mă aștept să accepți invitația mea, dar am simțit nevoia să ți-o adresez. Maestrul l-a privit în ochi pe omul nostru, și cu un zâmbet fermecător, i-a răspuns:

-Pregătește totul. Voi veni.

După care a plecat.

Auzind aceste cuvinte, bucuria din inima omului nostru a fost fără limite. Aproape că nu mai avea răbdare să-și aștepte maestrul și să-l servească cu inima plină de iubire. Aceasta era cea mai importantă zi din viața lui: ziua în care maestrul urma să fie alături de el. A cumpărat așadar cele mai bune alimente și cel mai bun vin, precum și cele mai bune haine, pentru a le oferi ca o ofrandă maestrului. A alergat apoi acasă să pregătească totul în vederea vizitei maestrului său. A făcut curățenie generală în casă, a pregătit o gustare excelentă și a aranjat masa cum a știut mai bine. Inima lui era plină de iubire, căci maestrul urma să vină în curând. 

În timp ce aștepta cu nerăbdare, cineva a bătut la ușă. S-a repezit să o deschidă, dar în locul maestrului a văzut o bătrână. Aceasta l-a privit în ochi și i-a spus:

-Sunt ruptă de foame. Poți să-mi dai o bucată de pâine? 

Omul nostru se simțea puțin dezamăgit, dar i-a răspuns femeii:

-Te rog, intră în casă. 

A așezat-o apoi pe locul pe care îl pregătise pentru maestrul său și i-a dat mâncarea pe care o pregătise pentru acesta. Era însă nerăbdător și abia aștepta ca aceasta să termine de mâncat. Bătrâna a fost mișcată de atâta generozitate. Ea i-a mulțumit omului și a plecat. 

Atunci, omul nostru a pregătit din nou, în toată viteza, masa pentru maestrul său. Nici nu a terminat bine, că cineva a bătut la ușă. De data aceasta, s-a dovedit a fi un străin care călătorise prin deșert. Străinul l-a privit în ochi și i-a spus:

-Mi-e foarte sete. Poți să-mi dai ceva de băut? 

Omul s-a simțit din nou dezamăgit că nu era maestrul său, dar l-a invitat pe străin în casă, l-a pus la masa pe care o pregătise pentru maestru și l-a servit cu vinul pe care intenționa să îl dăruiască maestrului său. Când străinul a plecat, omul a început din nou să pregătească totul pentru venirea maestrului. 

Cineva a bătut din nou la ușă. Când omul nostru a deschis ușa, în prag stătea un copilaș. Acesta l-a privit în ochi și i-a spus:

-Mi-e frig. Poți să-mi dai o pătură să îmi acopăr corpul?

Omul nostru s-a simțit din nou dezamăgitcă nu era maestrul, dar l-a privit în ochi pe copil și a simțit cum inima i se încălzește de iubire. El a adunat imediat hainele pe care le pregătise pentru maestrul său și i le-a dăruit copilului. Acesta i-a mulțumit și a plecat. 

Omul nostru a pregătit din nou întreaga casă pentru venirea maestrului său, după care l-a așteptat până foarte târziu. Când și-a dat seama că acesta nu va mai veni, s-a simțit foarte dezamăgit, dar totuși dispus să-l ierte. El și-a spus: “Știam foarte bine că nu trebuia să mă aștept ca maestrul să vină în acest cămin atât de umil. Deși el mi-a spus că va veni, probabil că ceva mult mai important l-a reținut în altă parte. Maestrul nu a venit, dar cel puțin mi-a spus că o va face, iar acest lucru a fost suficient pentru a-mi umple sufletul de fericire”. 

A pus mâncarea și vinul la rece și s-a dus la culcare. Noaptea, el a visat că maestrul a venit acasă la el. Omul era fericit să-l vadă, deși nu-și dădea seama că visează. “Doamne, ai venit! Ți-ai ținut cuvântul!”

Maestrul i-a răspuns: “Da, am venit, dar am fost de mai multe ori. Când mi-a fost foame, tu mi-ai potolit foamea. Când mi-a fost sete, tu mi-ai potolit setea, iar când mi-a fost frig, tu mi-ai dat haine să mă acopăr. Orice faci pentru altcineva, pentru mine faci”. 

Omul s-a trezit cu inima plină de fericire, căci a înțeles ce l-a învățat maestrul său.

Oricând îi dăruiți mâncare unui om înfometat, ori de câte ori îi dăruiți apă unui om însetat, ori de câte ori îmbrăcați pe cineva căruia îi este frig, voi îi dăruiți iubirea voastră Maestrului universal. 

“Arta de a iubi”- don Miguel Ruiz

 

Advertisements

Dragă jurnalist și dragă părinte, purtați o mare parte din vină pentru ceea ce se întâmplă cu ai noștri copii!

Nu știu dacă vă dați seama, dar suntem martorii unui fenomen extrem de periculos care îi are drept protagoniști pe micuții noștri- copiii.

În acest articol voi vorbi despre grozăvenia de joc al cărei nume nici măcar nu vreau să îl pomenesc pentru că nu merită și pentru că DA, voi, reprezentanții mass-media din România i-ați făcut suficientă reclamă!

151390-bigthumbnail

Dragi voi care vă dați jurnaliști, din punctul meu de vedere, purtați 50 % din vină pentru ceea ce se întâmplă copiilor noștri. Știați că înainte să începeți voi să promovați în masă acest “joc” îngrozitor, nepoții mei habar nu aveau de el?!?! Dacă ați fi fost măcar un pic conectați la realitatea asta a muritorilor de rând, v-ați fi întrebat, la rândul voștri, nepoții, copiii vecinilor, verișorii, ce informații dețin despre acest joc. Ghiciți ce? Ați fi constat că, sărmanii, habar nu aveau. Acum, însă, mulțumesc! Nepoții mei știu absolut tot despre această caracatiță nemernică! A fost suficient să lansați 2 – 3 știri și le-ați stârnit curiozitatea! Aaaa, păi cum așa? Habar nu aveați că adolescenții și, mai ales, copiii de vârste de până în 12 ani, sunt extrem de curioși? Citiți, maică, și cărți de psihologie dacă tot nu sunteți conectați la realitatea tuturor! Luați, pe rând, psihologia copilului, psihologia adolescenților și treceți și la nivelul următor că, cine știe ce joc murdar cu nume de mamifer drăguț mai apare în viitorul apropiat și ar putea atenta inclusiv la viața și bunăstarea adulților.

Da, sunteți responsabili pentru acei zeci de copii despre care scrieți că au încercat să își pună capăt zilelor în grup urmând instrucțiunile unui dereglat! Nu ați făcut decât să deschideți o cutie a Pandorei. Să nu-mi spuneți că, în mintea voastră, vă gândeați că după ce publicați și difuzați știrile cu pricina, părinții ar fi sistat accesul la internet copilului sau l-ar fi retras de la școală pentru că, nah, acolo este într-un mediu/ grup ce i-ar putea dăuna. Ei bine, nu!

Aș spune că mi-e scârbă de voi, dar am mâncat o pâine de jurnalist și știu ce și cum se “vinde”, dar haideți să nu vindem viețile copiilor noștri. Haideți mai degrabă să le construim un context în care să se dezvolte frumos, să crească armonios.

Cum ar fi să vă spălați păcatele? Nu știți cum? Oferiți, fraților, alternativa!!! V-ar scădea raiting-ul dacă săptămânal ați difuza o știre cu jocurile copilăriei noastre? Mai știți de șotron, “țară, țară, vrem ostași”, “de-a v-ați ascunselea”, “flori, fete sau băieți”. Nu știți sum să faceți asta? Asociați-vă cu un ONG căci, slavă Domnului, e plină țara asta de asociații și fundații, sau cu o școală. Dați-le drept sarcină organizarea unor activități de acest gen și faceți știre! Vrem și știri pozitive care, pe lângă faptul că le arată copiilor că se poate și altfel, mai spală și din imaginea voastră. Vă rog, cel puțin o dată pe săptămână scoateți din buletinul de știri una din acele multe materiale în care vorbiți despre nulități care și-au mai mărit anumite porțiuni ale corpului și aplecați-vă atenția asupra adevăratelor nevoi ale acestui popor…

Și aici am încheiat cu voi! Și nu, nu mi-e scârbă. Sunt doar dezamăgită…

Jumătatea de 50 % din vină se îndreaptă către tine, dragă părinte. Când ți-ai ascultat ultima dată copilul, nu doar cu urechea, ci și cu mintea și sufletul? Știi care sunt nevoile lui reale? Știi ce își dorește el, cu adevărat? Ei bine, nu are nevoie doar de mâncare, telefon performant, haine de firmă și să ia parte la toate excursiile și taberele organizate de școală. Nu are nevoie nici de acele multe cursuri la care l-ai înscris după programul școlar și în toate weekend-urile, de parc-ai vrea să scapi de el.

Are nevoie de cu totul altceva. Are nevoie, mai presus de orice de iubirea ta necondițională, de iubirea ta simțită și demonstrată, mai degrabă prin prezență activă, și mai puțin prin gesturi materiale. Copilul tău are nevoie să știe că ești acolo pentru el indiferent de ce s-ar întâmpla și că l-ai iubi indiferent ce ar face în viața lui. Copilul are nevoie și merită să îi fii un prieten bun căruia să simtă să îi povestească el cum am fost la școală, prin ce peripeții a mai trecut cu prietenii lui. Cum ar fi dacă cina de seară s-ar transforma într-un joc în care fiecare dintre voi, pornind de la niște imagini (construiește-ți singur un pachețel de 5-10 cărți cu imagini sugestive activităților uzuale din viața voastră), ar construi o poveste a zilei. Inclusiv tu! Copilul chiar vrea să asculte și povestea ta, cu bune și rele, cu zânuțele de la pauza de țigară și cu zmeul care îți dă deadline după deadline. Conectează-ți copilul mai mult la viața ta și îl vei avea de partea ta. Are dreptul să știe ce ți se întâmplă ție, nu doar să îi trântești ușa în nas sau să-l trimiți în camera lui atunci când ești prost dispus, obosit și cu nervii întinși din cauza unor aspecte care nu au nicio legătură cu el. Nu vorbesc despre a-l încărca cu toate problemele tale existențiale, ci de a-l transforma și pe el în micul tău confident. Ai idee cât de mult contează pentru el? Nu cred că are sens să îți povestesc despre cât de mult i-ar crește stima de sine, cât de fain s-ar închega relația copil- părinte. Pe astea bănuiesc că le știi și tu.

Cât despre accesul la internet… Am tot auzit zilele acestea “vaaaai, supravegheați-l non-stop (pe sărmanul copil), blocați site-uri (da, pe alea xxx, total de acord), tăiați-i netul de pe telefon/ tabletă/ laptop”. Really? Sunt eu bătută în cap sau copilul, odată pus în fața unei situații de “nu ai voie”, va face tot posibilul să facă fix lucrul interzis? Nu mai degrabă se rezolvă totul cu discuții constante cu micuțul despre viața lui și a ta, despre prietenie, despre bucurie, dar și altele mult mai pământene, precum siguranța pe internet??? Nu-mi zice că ai discutat deja cu el despre pericolele pe care le prezintă unele acțiuni în mediul online… Și cum a fost? I-ai zis “nu vorbi cu străinii”? Bravo! Such a great parent! A mai auzit asta de câteva n ori de pe la 3 ani încoace. Justifică-i orice lucru interzis. Copiii au nevoie să înțeleagă, nu să li se pună bariere. Copiii au nevoie de o punte de încredere între tine și ei, o punte suficient de puternică și construită pe valori împărtășite (nu impuse) încă din primii ani de viață.

sursă foto: aici

30 de ani: lupta între Unicorn și mârțoaga lui Don Quijote

Mă apropii cu pași atât de rapizi de schimbarea prefixului. Cu ani în urmă, în vâltoarea în care m-au purtat Bacovia, Cioran și alții ca ei, nici nu visam că voi ajunge vreodată să număr 30 de primăveri. Dar, pare-se că se întâmplă.

c227e1bdf2fba4f87f890af21aeabae4

Fizic, nu mă sperie multe. Pesemne că am o genă bună care îmi ascunde câțiva ani din buletin. Tahicardia e încă prieten bun, ascultător, deci totul e sub control. Mă mai încearcă uneori dureri de spate, de ceafă, insomniile :)), dar, nah, de acum am o scuză: “Vârsta, maică”…

Psihic, însă, aici se dă lupta între Unicorn și mârțoaga lui Don Quijote. Creierul meu s-a transformat într-un carusel în care neuronii mei obosiți nu încetează să se certe, să se bată, la propriu, pe un loc mai bun. Și, bineînțeles, trăncănesc continuu. Îmi vorbesc despre frici, despre traume, despre ceasul care ticăie, despre alții, despre visuri al căror termen de garanție a expirat, despre dorințe nerealiste (cel puțin de la o vârstă), despre nesiguranță. Da, neuronii mei nu încetează din a-și urla frica. Și când se satură să fie singuri și să se tot spurce între ei, mai dau câte un ghiont sufletului :). Uite-așa, în ultima perioadă am aflat cum e să te doară sufletul… la propriu.

Nu știu alții cum sunt, dar pentru mine apropierea de 30 se transformă tot mai tare într-un proces de trezire și de conștientizare. Și nu vă imaginați că aș conștientiza lucruri drăguțe :)). O pojghiță de frică îmi învăluie fiecare gând în raport cu ceilalți. Îmbătrânesc eu și, parcă, mai repede, îmbătrânesc și alții.

Îmi dau seama că nu mai sunt deloc la fel de puternică precum în anii trecuți. Pe vremuri, dacă  mi-ar fi spus cineva că sunt singurul om care ar putea salva o viață și ar trebui să-i fac o operație pe viu, fără să stau pe gânduri, aș fi trecut la acțiune. Deh, o viață depindea de mine. Acum, în fața oricărui eveniment negativ din viața oamenilor dragi, mai întâi îmi trăiesc drama existențială, mă cert cu Dumnezeu (nu știu cât m-o mai suporta dragul de El :))), apoi acționez spre binele persoanei în nevoie.

Bineînțeles, nu lipsesc din schemă întrebările existențiale. Nu cred să fi ratat vreun documentar, vreun film care să-mi certifice măcar un picuț faptul că venim dintr-o altă viață și ne îndreptăm spre alta :)). Nu râdeți! Dacă n-ați făcut-o încă, posibil să o faceți la un moment dat. Speranța mea e că voi aveți neuronii mai liniștiți și cu toate țiglele pe casă :)).

Deci, da, viața este extrem de scurtă și mi-ar plăcea să știm să trăim mai mult și să ne îngrijorăm mai puțin, să iubim mai mult și să purtăm războaie mai puțin, să ne bucurăm mai mult și să ne încrâncenăm mai puțin! 

Semne că actualul job ți se potrivește … sau nu!

AAEAAQAAAAAAAAIgAAAAJDU0YzFkNTU3LWZlMTEtNGU5MC1hYjFkLWJiMTUxZDBmZWVhMA

Te-ai întrebat vreodată dacă jobul actual ți se potrivește, dacă este ceea ce visai sau sperai? Trăim vremuri în care piața muncii este destul de ofertantă și pestriță din toate punctele de vedere. Avem numeroase oportunități de dezvoltare, joburi cu nume mai mult sau mai puțin grăitoare, dar, mai presus de orice, avem libertatea de ne identifica și valoriza propriile talente/ abilități/ competențe. Iar dacă într-un anumit moment constați că ceea ce ai ales deja nu îți mai aduce împlinire, satisfacție, poți schimba oricând direcția.

De ce ai nevoie? Doar de un strop de atenție și analiză a semnelor care apar în timp în viața noastră profesională. Apoi, ingredientul de bază este curajul… curajul de face schimbarea de fiecare dată când va fi nevoie și vei simți că nu te afli în locul potrivit.

Semne că jobul ales ți se potrivește precum o mănușă:
– buna-dispoziție zilnică în îndeplinirea sarcinilor de serviciu;
– locul de muncă se împletește frumos cu viața personală;
– ești conectat din toate punctele de vedere la misiunea organizației/ companiei;
– (aproape) orice supărare este de scurtă durată și mai degrabă te simți focusat pe identificare unei soluții imediate pentru problema care a dat naștere supărării;
– vorbești cu drag despre jobul tău;
– partea financiară este doar un alt aspect;
– conceptele teamwork și leadership nu intră în categoria “sperie- ciori”;
– orice rezultat bun îți aduce o stare de bine, iar nereușitele sunt văzute ca, mai degrabă, oportunități de a încerca un alt mod pentru a obține rezultatul dorit.

Semne că ar trebui să te reprofilezi:
– dacă te uiți la ceas din 10 în 10 minute și ți se pare că ora 16,00/ 17,00/ 18,00 e tot mai departe;
– dacă la ora 16,00/ 17,00/ 18,00 te trece un sentiment de libertate absolută;
– dacă-ți “blestemi” șefii pentru sarcinile pe care ți le dau, cu toate că sunt trecute în fișa postului;
– dacă trăiești într-o nefericire permanentă în zilele de muncă;
– dacă dimineața abia tragi de tine pentru a ajunge la birou;
– dacă după ora 16,00 în zilele de muncă răspunzi în doi peri la telefonul de serviciu, iar în week-end preferi să îl închizi;
– dacă nu te afectează perioada mai grea prin care trece firma, tu aflându-te în situația privilegiată de a-ți primi salariul;
– dacă singurul moment de fericire este ziua de salariu …
atunci ar fi cazul să cauți pe Sf. Google un curs de calificare și să te reprofilezi frumușel pentru că vei ajunge într-un moment alt vieții în care, dacă viața profesională nu este în armonie cu tine, cu dorințele tale … acest lucru se va răsfrânge și asupra vieții personale.
Analizează-te mai mult, pune-ți în valoare talentele, dezvoltă-ți abilitățile. Nu toți suntem făcuți pentru a fi șefi, așa cum nu toți am putea împleti covrigi.

Mama e VIAȚA!

E ziua mămicilor noastre, a celor care ne-au făcut cel mai frumos dar: VIAȚA! Mămicile noastre sunt însăși VIAȚA! Merită mai mult decât oricine altcineva să fie prețuite, adorate și iubite…
 
Te rog, cel puțin astăzi, lasă mesajele de dragoste de pe Facebook! Pune mâna pe telefon și sun-o! Spune-i “te iubesc, mama”… Știu, e greu, dar cum putem noi să declarăm atât de ușor iubirea unor străini, unor oameni trecători prin viața noastră, iar când vine vorba de proprii părinți, nu ne ies vorbele? E greu, dar părinții chiar merită să-ți știe sentimentele, merită…
 
Mie mi-au trebuit 27 de ani să pot să îi spun mamei ce simt, nu să-i scriu, să-i spun! De 3 ani îi spun din când în când “te iubesc, mama”… Nu întotdeauna primesc răspuns, însă știu ce și cum simte. Am primit confirmarea sentimentelor ei vreme de 30 de ani…
 
Spune-i “te iubesc”…
 
Indiferent cum a fost viața împreună, cum a evoluat sau nu relația voastră, iart-o pentru ceea ce crezi tu că a greșit. Părinții sunt singurii care nu greșesc cu intenție. Anii trec mult prea repede. Nu e loc și nici timp de regrete, așa că bucură-te de prezența părinților cât încă mai e de partea noastră Bărbosul…
 
Părinții sunt primii noștri profesori. Întotdeauna sfaturile lor au fost încărcate de esență, chiar și atunci când aveam impresia că jucăm în tabere diferite… Personal, timpul mi-a demonstrat că întotdeauna “mama avea dreptate”. Părinții sunt singurii care nu și-au întors fața de la mine nici atunci când am greșit sau le-am întors vorba. Și-au înțeles rolul, m-au lăsat să-mi învăț propria lecție și m-au așteptat la capătul drumului. Întotdeauna. Mi-au dat libertatea, curajul și toate resursele pentru a-mi desface aripile… Și pentru toate acestea merită să le fim recunoscători.
 
Hai, apeleaz-o… “Te iubesc, mama!”
IMAG4811_Fotor