Cum şi-au pierdut sărbătorile farmecul …

De ceva vreme nu mai simt „gustul“ sărbătorilor, al evenimentelor cărora în copilărie le acordam o foarte mare atenţie … ori am crescut prea mult, ori noi, ca români, nu mai punem atât de mult preţ pe tradiţii, obiceiuri, evenimentele de peste an. 1, 8 martie – „trebuie să cumpăr flori, să ofer, trebuie“ (în anii trecuţi începutul lunii martie era o sărbătoare fără sfârşit, îmbrăcată în zeci de mărţişoare, bucheţele de ghiocei şi multe zâmbete); 1 aprilie – anul acesta nu a fost deloc o zi a păcălelilor. Nici nu am făcut vreo farsă, dar nici nu am căpătat statutul de victimă. Nici cunoscuţii mei nu au respectat tradiţia păcălelilor. 
Acum … sărbătorile pascale … aproape că nici nu simt că se apropie. În trecut, pe vremea când îl aveam acasă şi pe frăţiorul meu, obişnuiam să mergem în fiecare seară la Denii. Obiceiul respectiv intra în categoria „lucruri sfinte“. Cum aprindeam noi lumânări, cum ascultam cu atenţie slujba şi ne închinam crezând în Sfânta Cruce … cum în Joia Mare legam câte un nod la citirea fiecărei Evanghelii (1 nod = o dorinţă) … cum în Vinerea Mare cântam Prohodul, moment pentru care ne pregăteam din timp … cum sâmbăta dimineaţa mergeam la împărtăşit, iar seara ne alegeam cele mai noi hăinuţe şi ne îndreptam spre biserică să luăm parte la slujba Învierii … un ritual de la care nu făceam în niciun an rabat … iar Duminica dimineaţa, ne spălam pe faţă cu apa în care se aflau un ou roşu şi bănuţi. Teoretic, cel care se trezea primul lua bănuţii, practic şi cel mai leneş dintre noi se alegea cu bani. 
După ce m-am angajat, de la un an la altul, toate au început să îşi diminueze din importanţă. Lipsa timpului, dar şi alte motive mai mult sau mai puţin dependente de mine au făcut să intru şi eu într-un „con de umbră“. Nu mai simt gustul sărbătorilor ca înainte şi toate acţiunile sunt însoţite de un imperativ „trebuie“…..