Bărbosule, de-un alt “bilet” ce zici?

Am fugit prea mult de “trebuie” pentru că așa spune “dezvoltarea personală”. Să nu care cumva să se simtă neuronul sub presiunea acestor 7 litere. Îmi amintesc când am citit prima dată “Cuvinte care schimbă minți”, cât m-am chinuit să-mi iasă din vocabular “trebuie”, dar de data aceasta…

Note to self 

“Ei, bine, TREBUIE, TREBUIE să-ți lași în urmă așteptările și să faci pași”!

Sunt omul lui “totul sau nimic”, doar că până acum “totul” a însemnat “totul pentru ceilalți”. Căci, da, toată viața de până acum am dedicat-o altora, mulțumindu-i, îndeplinindu-le visurile și așteptările. Viață profesională? Viață personală? Ambele au funcționat la fel. Mi-am așezat frumușel pe tavă sufletul, timpul, abilitățile, gândurile și m-am dăruit 100 %. Eu n-am mai contat în ecuație… Pe mine nu m-am mai auzit, nu m-am mai simțit, nu m-am mai văzut. Păi, doar așa se-ntâmplă când trăiești pentru alții, nu?!

Cu ce m-am ales din povestea celor 31 de ani? Rezumatul arată că în sacul meu e “mai nimic”! Când nu ceri absolut nimic în schimb, când nu spui când, cum și cât de tare doare, când stai cuminte-n banca ta ca un elev docil și-ți faci “temele” (căci altfel nu funcționezi), de ce ar trebui să primești ceva, așa, din senin? Ce mai contează că viața trece pe lângă tine, că alții înfloresc și cresc precum Făt Frumos? Ce mai contează că ești văzut doar ca “o fărâmă din ceva”, o fărâmă aproape invizibilă…

Da, m-am încărcat, m-am obosit cu multe care mi-au fost servite… și mai trist… m-am lăsat trăită. N-am cerut absolut nimic de la nimeni. Din când în când, am așteptat doar. O licărire de suflet, în schimb, un semn de apreciere, fapte și mai puține vorbe, dar, din păcate, moldoveanca visătoare din mine, și-a revenit de fiecare dată și din starea de așteptare “Las’ că mai merge și așa. E doar o perioadă. Tu nu vrei, tu nu ai așteptări așa mari”. Hai, trezirea, neuron prost și deștept :))))). 31 de ani, da? A cam venit vremea maturizării!

Ridică-ți privirea care întotdeauna vede nevoile altora, fă-i un duș rece suflețelului care mereu răspunde la comenzile și trăirile altora precum un soldățel și … trăiește și cere pentru tine exact așa cum meriți.

Un suflet tare drag mie spune: “când te aștepți la puțin, primești puțin” și chiar așa și este.

 

“Dream big! Set goals! Take action!”

 

Sursă foto

Advertisements

Peritonita infecțioasă felină – dușmanul lui Firicel și… al nostru

Mă chinui să scriu câteva rânduri de zile întregi… mi-e greu, dar e musai pentru că, la rândul meu, am căutat disperată orice urmă de articol pe această temă, de oameni ale căror pisicuțe au fost diagnosticate cu PIF – Peritonită Infecțioasă Felină.

Cei mai mulți dintre voi îl știți pe unul dintre suflețelele noastre blănoase – Firicel, un băiețel în vârstă de doar 2 anișori. Până în urmă cu 7 săptămâni, era ghemulețul nostru de energie. Nu trecea nicio zi fără să ne-aducă o rază de bucurie, un hohot de râs generat de boacănele și scamatoriile pe care le făcea la orice oră din zi și noapte. Boschețel, grăsan, terorist, nesătul, nebun, frumusețe, bebeluș, milog… toate i se potriveau.

Așa era Firicel până acum 7 săptămâni. Într-o seară obișnuită de vineri îi dăm conserva lui preferată. Pofticios și mâncăcios din fire, curăță farfurioara cât ai clipi. La nici două ore, varsă tot… Nu ne panicăm, ba chiar ne amuzăm. “Ha, ha, ha. În sfârșit, scoți și tu ghemulețele de blăniță pe altă parte”. Gândindu-ne că sigur nu i-a picat conserva bine, nu ne îngrijorează foarte tare nici starea lui de apatie de peste weekend. Doar că, a urmat o săptămână în care simptomele au început să se agraveze. Apatia a fost primul semn. Apoi, s-a retras/ ascuns în dulap și nu ieșea de acolo decât pentru a mânca. În maxim o săptămână, Firicel s-a uscat văzând cu ochii, dar burtica îi era la fel de proeminentă ca și înainte (dacă știam de înainte de PIF, asta sigur m-ar fi îngrijorat).

Prima vizită la veterinar 

Prima vizită la veterinar ne-a dat universul peste cap. Preț de câteva ore, doi oameni minunați de la Estela Pet – zona Orizont l-au examinat, l-au palpat, i-au făcut teste de sânge și analize… Amândoi așteptam cu sufletul la gură rezultatele, dar nici prin cap nu ne trecea că seara aceea era doar începutul calvarului… Am citit și simțit atâta îngrijorare în cuvintele și privirile medicilor, încât pământul însuși a început să se miște diferit. Știu că mă chinuiam să țin minte măcar frânturi din discuțiile medicilor pentru a mă documenta mai bine acasă. Răsunau în minte doar FIV, PIF, FELV, leucemie, cancer, dar niciunele nu erau confirmate de medici. Ei doar încercau să ne liniștească pentru a aștepta rezultatele și a stabili pașii următori.

Primele rezultate: Firicel era praf… lichid în abdomen, rinichi mărit, anemie și aproape nicio valoare din analizele la sânge nu era în parametrii normali…

Din acea seară, Firicel a intrat pe tratament de urgență, pentru început pentru a-i reduce cantitatea de lichid din abdomen.

După prima săptămână de tratament, Firi și-a mai revenit și timp de trei zile am crezut că gata, he’s back :). Și-a reluat obiceiul de a sta lângă și cu noi, mânca la fel de bine ca înainte… dar minunea a durat doar trei zile.

O lună de foc 

Ce a urmat pentru Firi? Numeroase alte analize pentru a ne da seama cu toții ce Dumnezeu are… Recoltări de sânge din ambele lăbuțe superioare… Venele refuzau să mai dea sânge. Trecem la recoltare de sânge direct din jugulară… și nu o singură dată. Ecografii abdominale. Rezultatele veneau pe rând.

Nu are cancer.

Nu are leucemie.

Nu are diabet.

Nu are limfom renal.

Are totuși o insuficiență renală.

Un du-te vino între cabinet și casă, în fiecare seară.

În una din seri, în disperarea noastră și a medicilor, se recurge la puncție direct din rinichiul care se dovedea a fi cel mai afectat de boală :(. I se face și testul pentru PIF – negativ (dar rezultatul nu este sigur. Citiți pe internet mai multe despre acest test și veți afla vrute și nevrute).

A doua zi de dimineață, medicul îi repetă și ecografia abdominală. Îl sună pe prietenul meu pentru a-i da vestea: “lichidul s-a extins în torace și la inimă. Cel mai probabil are PIF- peritonită infecțioasă felină.”

Exact ca un robot, prietenul meu mă sună și-mi spune: “M-a sunat medicul. I-au repetat ecografia. S-a extins lichidul. Are PIF. Nu mai au ce să-i facă” (și el era în stare de șoc; aveam să înțeleg mai târziu în aceeași zi). În rest, nu mai știu ce a zis… nu am mai auzit. M-au luat în aceeași secundă toate durerile, de ficat, de stomac, de inimă. Simțeam cum aș putea să îmi înghit sufletul. Numai asta nu voiam să aud. Orice altceva putea fi tratat, operat, dar nu asta. Cel mai negru coșmar.

Ajung la cabinet. Firi era deja decontectat de la perfuzie. Doamna doctor, toată un suflet, nu vrea totuși să renunțe și nici ea, ca și noi, să accepte diagnosticul. (Nu vă mai povestesc cât de tare s-a îndrăgostit de Firi în toată această perioadă…)

Mergem și la cardiolog. Are o mică problemă la inimă, dar e tratabil și nu e cauza stării lui…

Așteptam încă rezultatele de la puncția din rinichi… Ajung seara următoare :(. Doar reconfirmă ceea ce știam din ziua anterioară, dar refuzam să acceptăm: peritonită infecțioasă felină.

Medicii lui Firi ne spun ce variante avem: eutanasierea imediată sau tratament îndelungat doar pentru a-l ține pe o linie de plutire. Unii pisoi chiar au șanse, nu să se vindece, ci să mai trăiască o perioadă (săptămâni, luni sau ani). Am analizat ambele variante, dar nu am fost și nu suntem pregătiți pentru prima variantă. Nu câtă vreme în ochișorii lui citim viața și speranța.

Câte zile în șir de plâns alături de el? Câte nopți nedormite? Câte certuri și împăcări cu Dumnezeu? Nu le mai știm numărul, dar știm că lupta nu se termină aici. Ne strângem gândurile, energiile și câtă vreme dă semne că ar vrea să lupte și el… noi suntem lângă el. 

De când am aflat diagnosticul, Firi e pe tratament acasă. În fiecare zi, dimineața și seara ia câte un cocktail de medicamente: antibiotice, Azodyl, Furosemid, Enapril (1/6 din o pastilă pentru afecțiunea cardiacă), probiotice, pastilă pentru poftă de mâncare, soluție pentru poftă de mâncare, medicamente pentru ficat, medicamente pentru imunitate, uneori chiar și NoSpa. Uneori le ia fără probleme. Alteori le varsă în scurt timp… Uneori mănâncă/ gustă, alteori nici măcar nu vrea să miroasă mâncarea.

În unele nopți doarme. Alteori ne vrea doar lângă el, în colțul lui de după ușă.

Luptăm cu și pentru suflețelul nostru…

Hai, PIF, ce zici? Ne-mprietenim puțin?

 

Toamna vindecării mele

În urmă cu aproape 3 ani, m-am îndrăgostit iremediabil de… toamnă! Cu ploile ei reci, cu freamătul amenințător și norii adunați puhoi deasupra trupurilor, cu nestatornicia și imprevizibilitatea ei, dar și cu raze de speranță tremurânde în suflete.

Toamna lui 2014 mi-a adus ceva ce nu știam a prețui, a recunoaște și primi. Am îmbrățișat curajul și am spus cel mai mare și important “da”. MIE! Nu știam că acest “da” avea să-mi aducă, de fapt, cu adevărat vindecarea. Nu știam că odată întoarsă propria-mi privire către mine, gândurile vor împrumuta din cele mai frumose culori ale toamnei.

După ani întregi trăiți într-o frumoasă și dulce minciună, am ales să evadez. Am luat-o pe un drum deloc ușor, cel puțin la început. Am reînvățat totul de la 0. De la acceptare până la iubire. De la a visa cu ochii deschiși până la a pune temelia strașnică unor dorințe. Precum bebelușii care fac primul pas, apoi prind curajul să-l facă și pe al doilea, și eu am dat restart vieții, alegere destul de târzie, dar… parcă era o vorbă care spunea că niciodată nu e prea târziu, nu?

Au urmat luni întregi de freamăt, de fericire deseori tulburată de gânduri, trecut și chiar viitor, dar am știut și simțit că acela este, în sfârșit, drumul pe care întreaga ființă vrea să pășească indiferent de destinație, de obstacole și temeri.

Am învățat că vindecarea este un proces de durată și rar se întâmplă să îl poți parcurge singur. Da, atunci, pentru prima dată am acceptat ajutor. Am permis unor suflete noi să mi se alăture în această călătorie, am strigat durerea, mi-am plâns și fericirea, m-am îmbrățișat, am iertat și m-am iertat, am reînvățat să spun “te iubesc” și, la rându-mi, am ales să fiu suport pentru cei care treceau prin același proces.

Toamna 2014 m-a ajutat să obțin claritate și să conștientizez ce înseamnă iubirea necondiționată, ce veșminte îmbracă sacrificiul, diferența dintre “a alege” și “trebuie”, dintre “iertare” și “acceptare”… Toate într-o singură toamnă și toate cu un singur bilet de tren Focșani – Timișoara.

Mulțumesc, dragă doamnă colorată!

Acasă…

 

There is no place like home… și chiar așa și e. În cei 30 de ani de când fac umbră pământului (încă nu mi-am dat seama dacă e și cu folos, dar nu despre asta e vorba acum :D), nu mi-a fost dat să descopăr un alt loc care să îmi ofere sentimentele de “acasă”, de “mama și tata”, de “iubire fără așteptări”, de “liniște și zbucium” în același timp…

Anul acesta se împlinesc 4 ani de când am plecat din cuib… Puțini? Mulți? Doar dorul meu știe. Revin cât pot de des, dar nimic, nimic nu poate substitui tot ce-mi oferă “acasă”.

Aici păstrez cu sfințenie:

• cafelele de foarte dimineață băute cu mama în timp ce ne purtau gândurile pe cărări întortocheate. Uneori, discuțiile noastre chiar n-aveau logică, fir, însă n-aș da pe nimic altceva cafeaua aburindă băută până toamna târziu în curte, sub umbrar alături de mama mea – singura prietenă adevărată venită la pachet cu viața :);
• vorbele atât de pline de sens și senin pe care tata întotdeauna le are într-un sertar magic. Chiar și-acum când cic-aș fi dita’ femeia (figurat. La propriu, 43 spre 44. Kile :)))), când îmi vorbește tata, întreaga ființă se conectează la el… Dacă m-aș mai naște de o mie de ori, tot pe el l-aș alege să-mi fie tată;
• deciziile proaste care mi-au fost în timp cei mai buni profesori. Cam câte-au fost? Multe. Unele mi-au adus suferințe crunte, dar cu toate m-am împrietenit… prin acceptare;
• orele de muncă până la 3-4 dimineața, dar pe care nu le-am regretat nicio secundă. Da, știu, I’m a workaholic and I f…ing love this!
• iubirile adevărate, dăruirea, încrederea și reușita prin puterea exemplului. Pe toate le-am cunoscut prin nepoții mei. Aș putea scrie o carte despre fiecare în parte sau mai degrabă despre cum fiecare și-a adus aportul la “creșterea” mea.

Tot aici mă reconectez la izvorul meu de creativitate. În timida căsuță a copilăriei s-au scris zeci de poezii, s-au citit sute de cărți, a curs cerneală râuri, râuri, iar fiecare gând călătorea într-o lume de care m-am despărțit odată cu plecarea de acasă…

Acasă… încă mă așteaptă copilăria… cu tot ce a însemnat ea. De multe ori cu puțin, dar de fiecare dată cu familia, cu părinții aflați într-un zbucium permanent pentru a ne oferi educație, mâncare și hăinuțe pentru școală, cu cele peste 120 de păpuși care parcă și-acum mă strigă la joacă sperând să recuperăm timpul pierdut în favoarea cărților, cu căsuțele în miniatură construite în lut, cu visuri, planuri, dorințe (cele mai multe ucise din faşă :D)…

Și mai presus de orice, acasă cu mine crescând.

Off, casă, acasă, dulce casă…

Copilărie cu miros de nuc și adiere de fericire

E ziua în care, cu sufletele alergânde, călătorim cu toții în timp. Ne întoarcem spre anii peste care au nins atât de multe întâmplări, unele mai fascinante și mai frumoase ca altele. Închidem ochii și ne amintim de leagănul improvizat, un lanț lung atârnând de nucul bătrân din curte, de pick-up-ul vechi păstrat cu sfințenie într-un loc al podului, dar care ți-a adus atât de multă bucurie și somn dulce, de pâinea înmuiată în apă și-apoi tăvălită prin zahăr, de gogoșile cu floare de salcâm și, mai ales, de fuga neobosită în piciorușele goale…

Mă-ncearcă o emoție specială când mă gândesc la copilărie. Mă număr printre cei care au trăit o parte a copilăriei înainte de ’90, iar restul, după evenimentele decembriste.

Am un cufăr încărcat cu amintiri pestrițe. Cei care ați văzut Inside Out, vă puteți imagina cu ușurință cam câte sertărașe am în minte și în suflet, dar ce mă bucură cel mai mult e că am ce povesti și pot afirma cu seninătate “Pe vremea mea…”.

Joacă, senin, culoare, carte. Cam asta ar fi, pe scurt, definiția copilăriei mele, a fraților și surorii mele. N-am fost deloc niște copii dintr-o familie înstărită, dar, poate, asta a făcut ca perioada aceea să fie cu totul și cu totul specială. Îmi amintesc cu mare drag (dar fratele mai mic sigur nu :))), cum îl chinuiam de fiecare dată când jucam Elasticul și cum, bineînțeles, trebuia să câștig de fiecare dată, iar mititelul îmi făcea “jocul” căci n-avea încotro. Apoi, De-a v-ați ascunselea. Sigur că amintiți și voi toate cotloanele prăfuite și înghesuite în care se piteam, pândind cu un ochi pe cel care ar fi trebuit să ne descopere ascunzătoarea. Călimana cu cerneală vă spune ceva? Era minunat când draga de mama mă îmbrăca cu hăinuțe în mai multe culori. Când se întâmpla să port o singură culoare, maxim două :)), eram clar the loser… Sau Șotronul… Doamne, cât de neobosiți puteam să fim! Cât țopăiam întreaga zi la Șotron, Leapșa, Măgarul între oi, Țară, Țară, vrem ostași, La perete, la perete stop… Vă amintiți și voi? Eram plini de o așa energie care ar putea face invidioși pe mulți din generațiile ulterioare. Uitam de foame, de sete, aveam niște resurse nebănuite pe care, pesemne, știam să le utilizăm într-un mod tare creativ.

Când aveam norocul să fim mai mulți copii, nu doar eu și fratele meu mai mic, era mare distracție. Clar, puneam noi de-un festival, de-un spectacol, de orice. Mai ales că pe vremea aceea și mai ales în sătucul în care trăiam noi, nu se întâmpla des să fie vreun eveniment special. Uneori, o dată pe an,  venea un nene magician care mai degrabă ne speria decât să ne impresioneze. Știți voi, trucurile cu lame, ace… Una peste alta, spectacolele pe care le improvizam chiar noi erau absolut delicioase și cu siguranță un sfert din sat ne auzea :)). Mai știți Tip Top MiniTop sau Feriți-vă de măgăruș? Ba mai mult, Cerbul de Aur :))). Exact asta încercam să facem și noi. Ne împopoțănam cu toate cele și urcam, pe rând, pe o scenă improvizată. Cântam, dansam, sub inspirația profundă a celor de la Andre, Animal X, Akcent, dar și mulți alții și, bineînțeles, așteptam și aplauze.

Ani mai târziu, joaca noastră a căpătat o nuanță mai serioasă. În locul leagănului, au început să apară corturi din pături, foi, peste foi, cărți, reviste uzate… da, aveam aproape o redacție în propria curte. Și scriam în fiecare zi la un Ziar al curții. Știri despre găina cutărica, pisicuța care nu știu ce a făcut, gândăcelul care a fost accidentat. Toate își găseau locul acolo.

Aaaa, am uitat să vă povestesc și despre mâncărurile speciale pe care le făceam din nisip, apă și diverse ierburi. Din fericire, fratele meu mai mic nu a fost obligat niciodată să guste :D.

Să vă mai spun și despre Paparudă, despre păpușile din mătase de porumb, despre teatrul de păpuși pe care-l făceam singurei în casă sau despre Stop, a mea?… Pe asta nu o știați? Amorțeam pe câte-o buturugă în fața porții așteptând să treacă câte-o mașină de culoarea aleasă de noi, iar când o zăream strigam în gura mare “Stop, a mea” :))

Offf, copilărie…

Avem atât de multe, multe amintiri frumoase care merită depănate din timp în timp, de păstrat într-un colț al sufletului și de împărtășit altora. Dar, toată viața ar trebui să fie încărcată cu astfel de momente, nu doar primii ani din viață pentru că, nu-i așa?, suntem copii cât ne dorim să fim.

Festivalul Opera Copiilor 

Și pentru că a venit vorba despre amintiri de poveste, despre gustul fără asemănare al copilăriei, trebuie musai să vă povestesc despre Festivalul Opera Copiilor, pe care Primăria Municipiului București în colaborare cu Opera Comică pentru Copii îl organizează în perioada 1 – 4 iunie, în Parcul Herăstrău și la Muzeul Satului. Timp de patru zile, cei mici, alături de familiile lor, au ocazia să vadă peste 15 spectacole de muzică, teatru, balet sau street dance, plus o gală extraordinară în care se vor întâlni cu cele mai frumoase povești ale Operei Comice pentru Copii! Pe aleile din Parcul Herăstrău vor avea loc numeroase activități pentru copii: Face Painting, Photo Point, Puzzle Point, Cinema OCC, Jocurile și Magazinul Operei Comice pentru Copii. Bineînțeles, intrarea este gratuită, iar tot ce-ți rămâne de făcut e să-ți iei copilul de mânuță și să creați împreună cele mai frumoase amintiri. Pentru mai multe informații despre acest eveniment minunat, faceți un click aici și dați join evenimentului Festivalul Opera Copiilor :).

“Să fim copii pentru înc-o zi…”