Cu toate că mi-am promis că anul acesta voi scrie mai mult și mai des, planetele, alea cu “to do lists interminabile” zilnic, fie nu mi-au mai lăsat timpul necesar, fie mi-au stors bateriile. Așa se face că ajung să scriu despre Varșovia după mai bine de 4 luni de când am vizitat-o :).
În Polonia, am fost în perioada 25-28 iulie, obiectivul principal fiind, bineînțeles, Auschwitz, însă, am avut ocazia și înainte și după, să petrecem timp pe străduțele Varșoviei.
Adorăm să ne rătăcim no matter where, să mergem fără hartă, fără direcție, să puricăm fiecare corțișor nou și să imortalizăm pe retină și în suflete locuri și momente magice. Suferim și de un sindrom, nedefinit încă :)))). Curioși cum se manifestă? În prima zi în care aterizăm într-o țară nouă, indiferent de ora la care ajungem, mergem atât de mult pe jos și descoperim atât de multe, de zici că aia e singura zi de vacanță :)))).
Fix așa s-a întâmplat și în Varșovia. În prima zi deja îi descoperisem multe dintre obiective, clădirile fascinante, străduțele atât de curate, de primitoare, centrul vechi WOW!
Dacă plănuiți să ajungeți în Varșovia, să nu visați la un oraș elegant, cochet, cu clădiri fancy sau mai știu eu ce glamour style. Nope. Pentru noi, a fost balsam pentru suflet. Micuț, cu un parfum de demult, primitor, un fel de “acasă” atât de drăguț și friendly. Veți vedea autobuze vechi, scoase din circulație până și de la noi, însă modernizate la interior; clădiri cu o arhitectură dantelată care, pur și simplu, te cucerește.
Centrul Vechi
În Centrul Vechi al Varșoviei ne-am petrecut o bună bucată de timp. Dacă la noi, centrul vechi = băutură, pițiponceală, golăneală pă sistem, pentru centrul vechi al Varșoviei nu cred că am cuvintele potrivite pentru a-l descrie. La orice pas, privirea îți este furată de un alt obiectiv, de o altă activitate faină. Veți vedea trăsuri care poartă vizitatorii pe străduțele întortocheate, artiști stradali, terase care arată ca primenite de sărbătoare, fațade atât de colorate de zici că-s din benzi desenate <3, vânzători ambulanți care nu-ți bagă mâna în buzunar (știți voi ce zic 😀 Doamna, doamna, vă dau ceva? Doamna, doamna, luați de la mine că-i mai bun), muzică bună și o atmosferă de Ajun de Crăciun.
Park Miniatur, Old Warsaw
Părculețul acesta l-am descoperit “din greșeală”. În timp ce mâncam la o terasă în apropiere de Centrul Vechi, mă chinuiam să descifrez scrisul de pe clădirea de peste stradă și da, da, la capătul gangului de întortocheat, ne-am întors în timp. Ne-am întors într-o vreme în care domnii și doamnele se remarcau printr-un stil extrem de rafinat, clădirile erau adevărate bijuterii. Artiștii au avut grijă ca fiecare detaliu dintr-un trecut mai îndepărtat să fie reprezentat în capodoperele lor.
Biblioteca Universității din Varșovia
O bibliotecă mai frumoasă, nu cred că am văzut în cei 32 de ani și juma de când viețuiesc. Imensă, pe o structură de fier, “căptușită” cu sticlă, daaaaar, și cu o grădină exterioară suspendată. E absolut minunată! Parcă te și imaginezi luându-ți o carte și zăbovind sub un copăcel, tolănit pe iarbă.
Info de ajutor
Dacă plănuiți o excursie în Polonia, nu vă așteptați să curgă cu zloți la schimburile valutare din România. În București, nu am găsit nici măcar un schimb valutar de unde am fi putut cumpăra zloți polonezi. Așa că am scos bănuți de la primul ATM întâlnit în Polonia.
Zlotul polonez are cam aceeași valoare cu leul. Spre exemplu, astăzi 1 zlot polonez = 1,12 RON.
Prețurile practicate sunt cam aceleași din România, ba chiar un picuț mai ieftine aș putea spune.
Alegeți mersul de jos. Sunt atât de multe chestioare de văzut, că ar fi și păcat să alegeți transportul în comun.
Musai să încercați pierogi (cu carne, cu brânză, cu legume). Musai.
Numeroasele cărți citite pe tema Holocaustului, memoriile și mărturiile supraviețuitorilor, documentarele, filmele based on true stories… nimic, dar nimic nu m-a pregătit suficient pentru vizita la lagărele Auschwitz I și Auschwitz II – Birkenau. Este una dintre experiențele de care ai parte o singură dată în viață, de o încărcătură inimaginabilă, grea și care te determină să îți reconsideri viața de ființă alintată care se dă cu c@rul de pământ în fața oricărei provocări/supărări minore.
Am ajuns în micuțul oraș polonez Oswiecim în data de 26 iulie, în jurul orei 15:30, după un drum lung și obositor parcurs cu mașina din Varșovia. 5 ore de drum, ore în care mintea mea m-a lucrat destul de urât “Dacă nu reușim să intrăm?!”, “Dacă din cauza rezervărilor făcute în avans, nu ne mai dau voie?!”, “Dacă?!”, “Dacă?!”. Toate aceste întrebări fuseseră alimentate și de refuzul rezervării primit de la administrația muzeului chiar cu câteva zile înainte de a ajunge la Auschwitz. Am încercat să fac rezervare online pentru a primi ghid, însă toate locurile erau ocupate. Cu rezervorul de speranță pe jumătate gol, ajungem în parcarea lagărului…
Sufletul meu o ia la galop. Nu pot accepta un refuz din partea nimănui. Nodul din gât devine din ce în ce mai mare, lacrimile-mi sunt gata să curgă râuri, râuri… când auzim “Locurile cu ghid până la ora 17:00 sunt ocupate, dar mergeți să vă ridicați bilete pentru a vizita lagărele liber începând cu ora 17:00”. Nu știu cum și cui să mulțumesc…
Ne așezăm la o coadă imensă, timp în care ne schimbăm cazarea din Cracovia în Oswiecim pentru a nu ne mai grăbi să plecăm în aceeași seară la Cracovia, dar și pentru a ne asigura o rezervă de timp pentru dimineață în cazul în care timpul nu ne-ar fi ajuns să vizităm TOT în seara respectivă.
Cu biletele în mână și cu toate gândurile și trăirile sugrumate, ne așezăm pe iarbă în curtea imensă a parcării. De jur împrejur totul verde, într-un mod ironic – plin de viață… De parcă același Dumnezeu despre care se spune că însuși Lui îi era teamă să intre la Auschwitz, și-a amintit acum de acest loc și-l “însuflețește” în fel și chip. Păsările ciripesc atât de frumos de mă apucă furia. Cerul – de-un senin inimaginabil care este într-un contrast 100% cu istoria locului.
Îmi înghit furia, îmi las lacrimile să curgă când… un grup de elevi evrei, purtând la vedere Steaua lui David, tocmai își încheie turul… Dau frâu liber emoțiilor… îmi vine să merg la ei și să-i iau în brațe pe fiecare în parte, să le spun să ne ierte pe noi toți cei care n-am știut cum să îi ajutăm la vremea respectivă, să le spun că noi, cei de acum, n-am mai permite să se întâmple asemenea catastrofă… Și-i ascult cu sufletul țăndări, țăndări…
La ora 16:40 deja se strâng rândurile pentru cei care urmau să intre la 17:00. Noi aveam biletele pentru ora 17:20 și teama mă cuprinde iar când îmi dau seama că muzeul memorial urmează să se închidă la ora 19:00. Printr-o minune reușim să intrăm la 17:00, iar de aici… imaginile vorbesc. E nevoie ca imaginile să circule, vizita fără ghid este gratuită pentru că lumea trebuie să cunoască ororile care s-au petrecut aici pentru ca istoria să nu se repete.
“Those who do not remember the past are condemned to repeat it”. George Santayana
“Arbeit macht frei” – “Munca te eliberează”
Mesajul cu care au fost întâmpinați milioane de oameni (evrei, polonezi, țigani, prizonieri de război etc) încă de la intrarea în lagăr. Mesaj dătător de speranță, însă, odată intrați pe poartă, viața însăși lupta pentru supraviețuire.
La Auschwitz I, sediile administrative, barăcile, camera de gazare, toate sunt într-o stare aproape intactă. Timpul parcă luptă pentru a păstra mărturiile masacrului cât mai intacte. Iar ceea ce se află în interiorul acestora te lasă nu doar fără cuvinte, ci fără suflare…
Corpul îmi tremură fără a-l putea controla, trec prin episoade în care aerul nu-mi mai ajunge, parcă ceva mă strânge de gât, o furtună îmi năpădește mintea… Nu pot să nu-mi imaginezi oamenii despre care am citit atât de mult. Nu pot să nu-mi imaginez durerea, neputința, chinurile prin care au trecut, cretinii care se distrau pe seama lor, experimentele făcute de un psihopat… toate cu scopul de a crea “rasa pură”.
Valize cu nume pe ele, uniformele prizonierilor, milioane de obiecte personale (de la ustensile de bucătărie, la încălțăminte, perii de pantofi, ochelari, proteze, hăinuțe de copii mici) … toate, toate stau mărturie crimelor petrecute între gardurile electrice.
Intrăm în fiecare clădire în parte și ieșim din ce în ce mai sfârșiți… îngroziți, cu milioane de suflete purtând în sufletele noastre și cu milioane de întrebări în mințile noastre. Pereții mai multor barăci sunt tapetate cu fotografii și nume le victimelor. Parcă fiecare în parte te privește și încearcă să îți transmită un mesaj. Mergi teleghidat spre următoarele barăci în care sunt prezentate condițiile de viață ale prizonierilor.
Condițiile de viață ale prizonierilor? Care condiții? Paturi de scândură suprapuse în încăperi în care ar fi trebuit să încapă sute de victime sau paie puse direct pe cimentul rece… La subsol, camere de detenție extrem de mici și cu un soi de găleată pe post de WC pentru deținut.
Treci și pe lângă zidul morții…
Și de parcă nu aveam sufletele sfâșiate suficient, ajungem la camerele de gazare și unul dintre crematoriile lagărului… Încă de la intrare împietrești. Urme ale unghiilor oamenilor care încercau să se mai agațe de un fir de viață, încă se văd pe fiecare perete al camerelor de gazare. Robineții prin care Zyklon B ajungea în încăperea ticsită cu oameni și în scurt timp îi scurgea din ei și ultima picătură de trăire. Lipit de camerele de gazare, sunt crematoriile…
De afară, această clădire parcă nici n-ar exista. De sub un deal de pământ, iese un horn imens și atât…
Pașii ne poartă spre ieșirea din Auschwitz I, dar nu înainte de a trece pe lângă locul unde a fost spânzurat comandantul SS al lagărului, gardurile electrice, locurile din care SS supravegheau sau împușcau pe loc deținuții…
Mă întreb constant dacă mai am puterea să văd și Auschwitz II – Birkenau, dar știu că am nevoie, că trebuie să o fac.
Luăm autobuzul pus la dispoziție gratuit de muzeul memorial și ajungem la Birkenau în mai puțin de 10 minute.
E atât de dureros și cumplit… Cât vezi cu ochii, rămășițe ale camerelor de gazare și ale crematoriilor. Aici, naziștii au apucat să bombardeze aproape toate dovezile crimelor înainte ca armata sovietică să îi atace și să elibereze prizonierii care mai rămăseseră în viață.
Te întâmpină căile ferate pe care erau aduși prizonierii… în niște vagoane mult prea mici pentru numărul atât de mare de oameni care erau aduși cu fiecare transport. Câteva dintre barăcile rămase în picioare adăpostesc mărturii ale condițiilor în care erau ținute victimele: aceleași scânduri suprapuse pe post de paturi, WC-uri – de fapt niște găuri în blocuri de ciment pe care tot deținuții erau forțați să le golească…
De jur-împrejur… gardurile electrice… și speranțele oamenilor întemnițate între ele…
Informații utile:
toate informațiile necesare vizitării lagărelor Auschwitz I și Auschwitz II – Birkenau sunt disponibile pe site-ul oficial: http://auschwitz.org/en/visiting/
tot pe acest site, vă puteți rezerva și locul pentru vizita cu ghid. Dacă vă este respinsă rezervarea, nu vă descurajați. De la 7:30 la 10:00, apoi de la 17:00 la 19:00, vizitarea se face la liber. Vizita cu ghid se face contracosta, însă între orele menționate anterior – nu există taxă (este necesar să vă ridicați bilet de la ghișeul din parcare)
cu toate că sunt menționate aceste intervale orare la fața locului, am observat că muzeul nu se închide la ora 19:00. Oamenii sunt lăsați să își termine turul. Ba mai mult de atât, după ora 19:00 când noi ne pregăteam să încheiem vizita, încă intrau oameni.
Birkenau se află la aproximativ 3 km distanță de Auschwitz I. Poți merge pe jos sau poți lua un autobuz pus la dispoziție gratuit de muzeu. Autobuzul galben din parcare pleacă spre Birkenau la fiecare 10 minute.
este interzis să faci poze în camerele de la subsolul muzeului.
este interzis să fumezi, să mănânci în incinta lagărului.
Informații de bun simț de la mine citire:
o oră și jumătate cât am așteptat să ne vină rândul, am obsevat oamenii din jur. Eram convinși că mai bine de jumătate habar n-au ce s-a întâmplat aici. Altfel nu-mi dau seama ce creier poți să ai să vii într-un asemenea lor îmbrăcat/ă ca pentru discotecă?!
te rog, dacă Auschwitz e pe lista ta, imaginează-ți că mergi într-un cimitir. Tu cum te-ai îmbrăca? Cum te-ai comporta?
nu-ți face selfie într-un loc în care atâția oameni au fost torturați, uciși…
nu te mai comporta de parcă ai sta la coadă în obor…
te rog, nu-ți aduce copilul în acest loc. Am văzut zeci de părinți cu copii de toate vârstele, de la bebeluși la copii de 9-10 ani. Nu știu care este scopul, care este sensul, dar știu cât de sensibili sunt cei mici la informațiile și mediile pe care nu le înțeleg.
păstrează distracția, entuziasmul și veselia exagerată pentru drumul spre casă și nu pentru periplul pe aleile lagărului.
dacă tot ai ajuns aici, încearcă să înțelegi ce s-a întâmplat.
Ultima escapadă de anul acesta în Italia (hopefully :P) s-a întâmplat în luna mai și ne-a dăruit cel puțin la fel de multe surprize precum Veneția.
Într-un tur de 5 zile, ne-au văzut ochișorii atâta frumusețe, numa’ bună de hrănit mințile noastre curioase și sufletele înfometate :).
MILANO, mai mult decât raiul shopping-ului
“La shopping, ha?” Fix așa am fost întâmpinați pe Aeroportul Otopeni de către nenea de la securitate când ne-a văzut biletele. “No fucking way”, am fi vrut să răspundem, dar ne-am înghițit vorbele :D. La ce mama stelelor să te duci în Milano pentru shopping? N-am să pot înțelege decât poate într-o altă viață când m-o lovi pițiponceala (sorry, girls! I didn’t mean it :D).
Trecem peste asta. Ajungem în Milano, preluăm frumușel mașinuța închiriată și mergem către hotelul nostru, situat fix în fața Stadionului San Siro. O minunăție și nu alta, dar nu era timp de prea multă uimire. Așa că o luăm la pas grăbiți spre Duomo di Milano :D. Iooooooi, ce drum, ce clădiri faine, ce artă stradală. Absolut delicios. Cum când spui “Milano” să auzi doar shopping? Adevăratul Milano este în afara magazinelor de fițe, iar noi ne-am dat timp să-l parcurgem, să-l savurăm și să ne bucurăm de fiecare străduță pe care ne-am rătăcit (and I mean it :))).
Bineînțeles, atracția zilei rămâne impozantul Duomo di Milano, absolut fascinant (bine, și un rizotto excelent de la o bodeguță din apropiere care-a satisfăcut pe deplin papilele gustative ale vegetarianei :P).
Video to enjoy 🙂
BELLAGIO & BERGAMO, bomboanele de pe tortul vacanței 😀
N-au fost vizitate în aceeași zi, însă le pun la pachet pentru că amândouă au fost la fel de mi-ro-bo-lan-te…
Bellagio. Pe lângă Lacul Como (fantastic, de altfel), ne-au impresionat extrem de mult prin străduțele înguste care urcă și coboară, urcă și coboară, urcă și cobo… structura arhitecturală deosebită, un parfum de aer ușor medieval, o populație pestriță și caldă. După ce te asiguri că ai parcurs fiecare străduță în parte, nu-ți rămâne decât să-ți iei o înghețată delicioasă, să te așezi pe o băncuță și să te bucuri în liniște de Lacul Como.
Bergamo. Bergamo a fost ultimul pe listă, vizitat cu o zi înainte să părăsim Italia. Teoretic, nici nu aveam în plan să îi dedicăm o zi întreagă, însă a meritat din plin. În ciuda vremii morocănoase, am descoperit parcă o copie mai mititică a lui Bellagio (vorbim de Bergamo, Citta Alta). Piețe însorite și prietenoase, străduțe înguste și cu tot felul de acareturi expuse, clădiri care mai de care mai interesante, marile ziduri venețiene, plimbarea cu furnicularul. Toate au meritat din plin plimbarea pe o ploaie ușoară, dar tare răcoroasă. Obiective importante: Piazza Vecchia, Piazza del Duomo, Biblioteca Angelo Mai, Biserica Santa Maria Maggiore etc.
Video to enjoy 🙂
SAFARI PARK POMBIA
Nu-mi plac absolut deloc grădinile zoologice. Sunt de acord ca toată lumea să ajungă cel puțin o dată la o grădină zoologică pentru că altfel nu știu dacă toți am avea ocazia să ajungem să vedem animalele în mediul lor natural, însă urăsc să le știu înghesuite în spatele unor zăbrele, private de libertate, de cel puțin un mediu care să se apropie cu cel prielnic lor…
Ei bine, în Pombia am găsit exact ceea ce visam că s-ar apropia de locul ideal pentru animăluțe – SAFARI PARK!!! Iuhuuuuu!!! Ce aventură! Ce emoții! Ce trăiri! Te urci frumușel în mașinuță și parcurgi nu mai puțin de 5 kilometri, un drum șerpuit ce străbate cei 450.000 mp dedicați în totalitate animăluțelor de toate felurile: girafe, zebre, lei, hipopotami, elefanți, rinoceri etc. Animalele în libertate DE-PLI-NĂ!!! Cât de fain! Vreau și pentru România noastră așa ceva… Să vezi cum trece leul țanțoș prin fața mașinii sau cum girafa își apropie limba amenințător de geam :)))). Asta da aventură! Ioti aci detalii: https://www.safaripark.it/en/
Bine, Safari Park nu înseamnă doar aventura cu mașina printre animăluțe, ci puteți vizita și o expoziție de șerpi, insecte, crocodili, broaște și alte nebunii de-astea deloc plăcute ochiului :D; tot felul de gherețele cu zdrăngănele handmade, iar uneori, în funcție de ora la care ajungeți, puteți asista și la spectacole cu vulturi. Aaa, da, mai sunt și diverse spații de joacă și divertisment pentru copii, dar astea n-au prezentat interes pentru noi (deocamdată :P). “Aaa, da” nr. 2: MUSAI să vizitați și lemurii și porcii spinoși care ne-au cucerit pe veci. Amin :)))
O oboseală cruntă mă transformă în cea mai jalnică ostatică, prinsă undeva între corp și minte. Mintea toarce ca un motor nou-nouț de toate (multe dintre ele nu-mi trebuie, nu-mi fac bine, nu sunt din povestea mea). Corpul îmi dă flash-uri în mod constant, îmi transmite semnale că „așa nu se mai poate”.
Mă încăpățânez să mă aliez cu mintea și trag de mine în toate direcțiile, pentru oricine și oricum.
Mă trezesc personaj în poveștile altora fără să-mi doresc cu adevărat.
Mă simt violată.
Mă simt depășită…
Și încep o luptă cu mintea și-mi spun „Nu mai vreau. Nu mai pot”. Mai trag o gură de suflet în mine și-mi repet „Nu mai vreau. Nu mai pot”.
Nu mai vreau și nu mai pot să tac când sunt martora nedreptăților, când sub ochii mei se ciocnesc niște lumi, iar toți ceilalți își plasează cu eleganță dopuri în urechi și aleg la întâmplare o lume căreia să-i țină partea.
Nu mai vreau și nu mai pot să fiu propria-mi victimă și sub nicio formă a altora.
Nu mai vreau și chiar am obosit să fiu cea care spune întotdeauna ”da” în vreme ce alții, cu un parfum de mi-se-rupism epocal, își țin neuronii la conservare.
Nu mai vreau și nu mai pot să fiu fata bună, proastă de bună, gata oricând să lingă rănile răniților, să-și smulgă hainele de pe ea pentru a le acoperi c@ururile înfrigurate, să-și crape capul de fiecare perete încercând să găsească soluții pentru fiecare din problemele lor existențiale.
Nu mai vreau și nu mai pot să port războaie care nu-mi aparțin.
Nu mai vreau și nu mai pot să pierd timp valoros cu oameni, locuri, întâmplări în care sunt o „oarecare” necesară.
Nu mai vreau „pălăvrăgeală” care nu are la bază acțiuni palpabile.
Nu mai vreau să te ascult ore în șir dacă pe mine nici măcar nu mă poți auzi.
Nu mai vreau și nu mai pot să-mi pese mai mult de tine decât propria-mi persoană, propria-mi viață.
“Tocmai ce l-am pierdut și noi pe motănelul nostru drag. Sunt 2 zile de când ne-a părăsit. Suntem răvășiți 😦 :(“
Așa sună unul dintre multele mesaje pe care le primesc de la persoane ale căror puiuți blănoși luptă cu peritonita infecțioasă felină… Din păcate, se pare că tot mai multe pisicuțe ajung pradă ale acestei boli pentru care nu există leac în întreaga lume…
Nu mi-aș fi imaginat vreodată că voi ajunge să scriu un asemenea articol, dar știu, știu cât de crunt poate să fie să îți vezi puiuțul luptând și să nu-l poți ajuta… și știu cum e să îl vezi stingându-se în brațele tale… Poate, cumva, gândurile mele pot ajuta în vreun fel.
Un an și 5 luni… Un an și 5 luni fără Firicel al nostru, fără bărbățelul curajos care a luptat cu PIF două luni… două luni de agonie și extaz atât pentru el, cât și pentru noi. Agonie cu fiecare pas dat înapoi în fața bolii… Extaz în fața fiecărei raze de speranță… (“poate e diagnosticat greșit”, “uite-l, mănâncă” etc). Două luni în care iubirea față de el a crescut cum nu ne puteam imagina că s-ar putea întâmpla…
Cumva a venit finalul pe care îl negam, dar era previzibil… după două săptămâni în care cu greu am putut dormi, de hrănit cu seringa ori de câte ori a fost nevoie, de alintat noaptea cât să mai treacă durerea, de plâns cu el în brațe, de rugăciuni… Finalul a fost cumplit. Pe cât de eliberator a fost pentru el pentru că lupta lua sfârșit, pe atât de crunt a fost pentru noi… Nu am să vă mint și să vă spun că a trecut ca prin minune. Nu. Cel puțin pentru mine, a fost extrem de dureros. Am trecut prin toate etapele pe care vi le puteți imagina. De la negare, la furie și extrem de târziu la acceptare…
Da, pierderea copilului blănos – pentru că exact așa îi creștem și avem grijă de ei – poate fi la fel de dureroasă precum pierderea cuiva apropiat… Oricât de ciudat ar părea unor persoane, doare. Doare crunt.
Primele zile, primele dimineți fără el… primele zile în care am ajuns acasă și nu mă mai întâmpina la ușă… sfâșietoare din toate punctele de vedere. Plângeam din orice, oricum, oricând. Durea. Durea mai tare decât îmi imaginam. Aveam momente în care privirea mea pur și simplu îl căuta prin casă, momente în care Jucărica îl căuta prin casă și era cu atât mai trist…
Ce m-a ajutat să ajung la acceptare și împăcare?
Știam că nu mai pot continua așa. Nu-mi făcea deloc bine. Nimănui din jurul meu nu făcea bine… Mai ales Jucăricăi care ne căuta prezența și iubirea mai mult ca niciodată (de regulă, Jucărica e o prințesă răsfățată care te iubește doar când vrea ea.). Așa că am simțit că trebuie să mă vindec…
Am intrat pe grupuri în care se regăseau oameni care treceau prin aceeași luptă cu PIF, am prezentat povestea lui Firicel. Am primit gândurile prietenilor de acolo. Înțelegeau și știau exact prin ce trec.
Am scris povestea lui Firicel. Oricât de dureros a fost, cei doi anișori minunați pe care i-am petrecut împreună au fost așternuți într-un carnețel. N-am vrut să se piardă vreodată niciun moment important în care ne-a fost alături… din ziua în care l-am adoptat dintr-un părculeț… până în ultima clipă… Bineînțeles, au fost notate și toate prostioarele pe care le făcea 🙂
Am printat zeci de poze de ale lui și le-am adunat într-un album.
I-am creat o miniatură din lut :).
Lumânărica ce a ars în ultimele lui zile s-a transformat în două inimioare ce-i poartă numele.
Am ars sute de lumânărele… pentru a ști că ne gândim la el în fiecare zi și că o să fie parte din viața noastră veșnic 🙂 și chiar așa va fi…
Am povestit despre el. Nu știu câți oameni au empatizat cu mine, câți mi-au simțit durerea, dar celor cărora m-au întrebat despre el, le-am povestit.
La fix o lună după ce Firicel a “plecat” hoinar printre stele :), sufletele ne-au fost pur și simplu violate de, credem noi, o trimisă de-a lui – pe 27 decembrie 2017. Nu eram deloc pregătită să o accept în viața mea. Eram încă în faza de negare… dar a apărut și nu a mai vrut să plece. Ea este Firicica. O lună de zile (coincidență sau nu, s-a născut în perioada în care Firicel își trăia ultimele zile) a fost strigată Bella și nu a reacționat niciodată. Când noi ne-am hotărât cu sufletele strânse să o luămși să îi dăm șansa la o viață mai bună, am strigat-o Firi… A reacționat imediat. Și de atunci e Firi a noastră.
photos: Firi (siameza) & Jucă
You’re part of our lives, little baby! And we love you soooo much! You’re missed!
