Doliul ca urmare a pierderii prietenului blănos…

“Tocmai ce l-am pierdut și noi pe motănelul nostru drag. Sunt 2 zile de când ne-a părăsit. Suntem răvășiți 😦 :(“

Așa sună unul dintre multele mesaje pe care le primesc de la persoane ale căror puiuți blănoși luptă cu peritonita infecțioasă felină… Din păcate, se pare că tot mai multe pisicuțe ajung pradă ale acestei boli pentru care nu există leac în întreaga lume… 

Nu mi-aș fi imaginat vreodată că voi ajunge să scriu un asemenea articol, dar știu, știu cât de crunt poate să fie să îți vezi puiuțul luptând și să nu-l poți ajuta… și știu cum e să îl vezi stingându-se în brațele tale… Poate, cumva, gândurile mele pot ajuta în vreun fel. 

Un an și 5 luni… Un an și 5 luni fără Firicel al nostru, fără bărbățelul curajos care a luptat cu PIF două luni… două luni de agonie și extaz atât pentru el, cât și pentru noi. Agonie cu fiecare pas dat înapoi în fața bolii… Extaz în fața fiecărei raze de speranță… (“poate e diagnosticat greșit”, “uite-l, mănâncă” etc). Două luni în care iubirea față de el a crescut cum nu ne puteam imagina că s-ar putea întâmpla… 

Cumva a venit finalul pe care îl negam, dar era previzibil… după două săptămâni în care cu greu am putut dormi, de hrănit cu seringa ori de câte ori a fost nevoie, de alintat noaptea cât să mai treacă durerea, de plâns cu el în brațe, de rugăciuni… Finalul a fost cumplit. Pe cât de eliberator a fost pentru el pentru că lupta lua sfârșit, pe atât de crunt a fost pentru noi… Nu am să vă mint și să vă spun că a trecut ca prin minune. Nu. Cel puțin pentru mine, a fost extrem de dureros. Am trecut prin toate etapele pe care vi le puteți imagina. De la negare, la furie și extrem de târziu la acceptare… 

Da, pierderea copilului blănos – pentru că exact așa îi creștem și avem grijă de ei – poate fi la fel de dureroasă precum pierderea cuiva apropiat…  Oricât de ciudat ar părea unor persoane, doare. Doare crunt.

Primele zile, primele dimineți fără el… primele zile în care am ajuns acasă și nu mă mai întâmpina la ușă… sfâșietoare din toate punctele de vedere. Plângeam din orice, oricum, oricând. Durea. Durea mai tare decât îmi imaginam. Aveam momente în care privirea mea pur și simplu îl căuta prin casă, momente în care Jucărica îl căuta prin casă și era cu atât mai trist…  

Ce m-a ajutat să ajung la acceptare și împăcare? 

Știam că nu mai pot continua așa. Nu-mi făcea deloc bine. Nimănui din jurul meu nu făcea bine… Mai ales Jucăricăi care ne căuta prezența și iubirea mai mult ca niciodată (de regulă, Jucărica e o prințesă răsfățată care te iubește doar când vrea ea.). Așa că am simțit că trebuie să mă vindec… 

  • Am intrat pe grupuri în care se regăseau oameni care treceau prin aceeași luptă cu PIF, am prezentat povestea lui Firicel. Am primit gândurile prietenilor de acolo. Înțelegeau și știau exact prin ce trec. 
  • Am scris povestea lui Firicel. Oricât de dureros a fost, cei doi anișori minunați pe care i-am petrecut împreună au fost așternuți într-un carnețel. N-am vrut să se piardă vreodată niciun moment important în care ne-a fost alături… din ziua în care l-am adoptat dintr-un părculeț… până în ultima clipă… Bineînțeles, au fost notate și toate prostioarele pe care le făcea 🙂
  • Am printat zeci de poze de ale lui și le-am adunat într-un album. 
  • I-am creat o miniatură din lut :).  
  • Lumânărica ce a ars în ultimele lui zile s-a transformat în două inimioare ce-i poartă numele. 
  • Am ars sute de lumânărele… pentru a ști că ne gândim la el în fiecare zi și că o să fie parte din viața noastră veșnic 🙂 și chiar așa va fi…    
  • Am povestit despre el. Nu știu câți oameni au empatizat cu mine, câți mi-au simțit durerea, dar celor cărora m-au întrebat despre el, le-am povestit. 

La fix o lună după ce Firicel a “plecat” hoinar printre stele :), sufletele ne-au fost pur și simplu violate de, credem noi, o trimisă de-a lui – pe 27 decembrie 2017. Nu eram deloc pregătită să o accept în viața mea. Eram încă în faza de negare… dar a apărut și nu a mai vrut să plece. Ea este Firicica. O lună de zile (coincidență sau nu, s-a născut în perioada în care Firicel își trăia ultimele zile) a fost strigată Bella și nu a reacționat niciodată. Când noi ne-am hotărât cu sufletele strânse să o luămși să îi dăm șansa la o viață mai bună, am strigat-o Firi… A reacționat imediat. Și de atunci e Firi a noastră.

photos: Firi (siameza) & Jucă            

You’re part of our lives, little baby! And we love you soooo much! You’re missed! 

Advertisements

Sărbătorile Pascale de altădată. Întoarcerea la copilărie

În vremuri nu demult apuse, Sărbătorile Pascale erau total diferite… erau despre ființe, suflete, mântuire, lumină, Iisus, despre familie și despre fiecare dintre noi…

În preajma sărbătorilor, retrăiesc cu melancolie amintirile unor părți din copilărie de care-mi este dor până în cel mai mic firicel de mine… Mi-e dor să trăim mai puțin “comercial” și mai mult conectați unii la ceilalți…

Sursă foto

Pe vremuri, ca și Crăciunul, Paștele avea o însemnătate deosebită în familia noastră și necesita multă pregătire din toate punctele de vedere. 

Pregătire trupească – postul. Fac parte dintr-o familie creștin ortodoxă și, chiar dacă de-a lungul timpului am avut câteva discuții cu “Bărbosul”, multă vreme am respectat în totalitate tainele bisericești. Pentru a întâmpina așa cum se cuvinte Sfânta Înviere, țineam postul întreg și nu găseam niciun efort în asta. Ba mai mult decât atât, nu o vedeam ca pe o oportunitate de a slăbi, ci, pur și simplu, era un fel de pregătire trupească, de “mai puțin material” pentru “mai mult sufletesc”. Pe atunci, nu existau pateuri vegetale și alte porcării pline de chimicale. Mâncam marmeladă, cartofi, fasole, uneori salate (destul de rar căci nu era vremea celor din grădină, iar banii erau puțini), mâncărică de bălării – ștevie, lobodă – și rezistam eroic cu foarte, foarte puțin :). Postul ținea până în seara Învierii – vinerea de înainte era de post negru – zi în care mergeam și la mărturisit. Sâmbăta dimineața, la prima oră, mă posteam în fața bisericii și așteptam să vină preotul pentru a primi Împărtășania. Îmi amintesc doar că după o zi de post negru, gurița de vin părea cel mai nutritiv aliment ever :)))). 

Săptămâna Patimilor

  1. Pe lângă tradițiile de Crăciun care și acum îmi umplu sufletul de bucurie, Săptămâna patimilor era plină de o semnificație aparte … În fiecare seară, îmi luam fratele la braț și mergeam la Denii. Fiecare slujbă era cu adevărat deosebită și acum îmi dau seama, dacă mai aveam nevoie de confirmare, ce copii buni am fost :D. Mama avea încredere să ne lase singuri la biserica din sat. Știa că nu ne abatem de la drum și chiar așa și era. Eram numai ochi și urechi, ne bucuram și trăiam tot ce se întâmpla în biserică. Bineînțeles, copii fiind, ne mai zbura neuronul ba la una, ba la alta, dar eram acolo. După fiecare Denie, ajungeam acasă cu câteva floricele împărțite de către preot și eram atât de mândră de ele de parcă tocmai primisem Oscar-ul.  
  2. Cele 12 Evanghelii. Cu toate că fiecare slujbă ne plăcea, abia așteptam sfârșitul de săptămână. În joia Celor 12 Evanghelii, veneam pregătiți de acasă cu o sforicică cât mai lungă, iar la finele fiecărei Evanghelii, aveam grijă să ne punem o dorință. Bineînțeles că era doar un obicei de-al copiilor și se zvonea printre noi că Doamne-Doamne ar îndeplini toate dorințele. Uh, tare mi-aș dori să-mi amintesc măcar câteva dintre ele :))). 
  3. Prohodul Domnului. Pentru Vinerea Mare, pe lângă postul negru, ne pregăteam și altfel. Încercam să reținem cât mai multe versuri din Prohodul Domnului, împrumutam o cărticică și copiam rând cu rând, iar seara cântam împreună cu toți cei prezenți. Chiar trăiam și simțeam tot ce se întâmpla în biserică. 
  4. Învierea Domnului. Sâmbăta seara, ne puneam pe noi cele mai bune haine ale noastre și, cu lumânările în mână, porneam spre biserică întreaga familie. Nu plecam unul fără celălalt. Acela este unul dintre momentele noastre de “foarte împreună” pe care mi le amintesc cu mare bucurie… Ajungeam la biserică cu cel puțin o oră înainte de slujbă, iar acesta era un prilej bun pentru a-i vizita pe cei care nu mai sunt cu noi… Copil fiind, n-am simțit niciodată teama de a merge prin cimitir, cu atât mai puțin în noaptea de Înviere. Când începea slujba, ne strângeam în fața bisericii, ascultam, primeam Cuvântul și așteptam cu sufletele deschise să primim lumina. După ce primeam lumină direct de la preot, aventura începea spre casă când aproape că făceam concurs “cine ajunge cu lumânarea aprinsă acasă”. Într-un final – avantajul unei familii mai mari – cineva tot ajungea cu lumina acasă :).

Obiceiuri de pe malul Milcovului 🙂 

  1. Joia Mare. În Joia Mare, întregul sat se transforma într-un laborator imens de patiserie. De la un capăt la celălalt, mirosea a cozonaci și pască. Și la noi în casă, mama pregătea tot felul de bunătățuri de care, bineînțeles, nu aveam voie să ne atingem până duminica. Dar cum mirosea… Tot în Joia Mare, înroșeam ouăle împreună cu mama. Când nu existau chimicalele la plic, foloseam ceapa roșie și diverse frunzulițe din grădină :). 
  2. Bani mulți n-aveam noi, dar, din puținul lor și pentru că așa era tradiția, ai mei făceau tot posibilul ca de Paște să avem ceva nou – o pereche de încălțăminte, o bluziță, un trening, orice – iar noi eram tare bucuroși de cadou, indiferent în ce consta. Nu, NU Iepurașul ne aducea adidașii cei noi, ci părinții care munceau cu cârca pe puțin pentru un dar atât de plin de semnificație pentru noi. 
  3. Dimineața primei zile de Paște. În dimineața zilei de duminică, tata se trezea primul și punea într-o cană cu apă rece un ou crud, unul înroșit și câțiva bănuți. Imediat ce ne trezeam, ne punea să ne spălăm pe față cu apa din acea cană. Se spunea că vom fi roșii în obraji precum oul (sănătoși) și vom avea noroc. 
  4. A doua zi de Paște. În Moldova noastră, abia în cea de-a doua zi de Paște aveam voie să ciocnim ouăle. Tot atunci, mama ne punea să ne alegem câte un ou roșu și să îl punem la păstrat până în noaptea de Revelion când urma să-l spargem. Dacă oul era uscat în interior, urma să avem un an mai puțin norocos. În schimb, dacă oul era “plin” (și vă imaginați și cum mirosea :)))), urma să avem un an foarte plin. Din moment ce și acum pot rememora mirosul, cred că am avut niște ani buni pe vremuri :)))).  
  5. Tot în a doua zi de Paște, mergeam cu mama la biserică cu cozonac, ouă roșii și alte bucate. Aici, după slujba ținută de preot, urma să le împărțim celor prezenți în biserică pentru sufletele celor care nu mai sunt cu noi.
  6. Bineînțeles, și mesele înf

Despre ce se întâmplă acum… nu vreau să vorbesc. Știu doar că am ajuns să-l sărbătorim pe Sfântul iepuraș, să trăim extrem de comercial…

Fiți lumină!

“Poartă-te ca o doamnă, gândește ca un bărbat”, by Steve Harvey

Au trecut două săptămâni de când am terminat de citit a 8-a carte de anul acesta, “Poartă-te ca o doamnă, gândește ca un bărbat”, by Steve Harvey, și-mi dau seama că nici până acum neuronul meu nu a procesat-o astfel încât să fie capabil să scoată câteva rânduri coerente.

Well… dacă vă așteptați să fie o radiografie a creierului bărbatului, nu e. Dacă vă așteptați să fie o hartă a sinapselor de sub țeasta lui, nu e. Dacă vă așteptați să vi se mângâie orgoliul de mândreți de muieri cu părul tapat, parfumate, botoxate, cu tocuri de 15, iar cu dânsul să se spele pe jos, nici gând. Dacă vă așteptați să vi se dea soluții despre cum să-l puneți la punct pe nemernicul de v-a înșelat, v-a tratat nemerituos, nici gând.

E o carte “comestibilă” pentru neuronul flămând să citească… orice :D. Sorry, dar da, e o carte comercială. Ai ce să-ți iei la pachet din rândurile ei, dar nu-i nimic nou, necunoscut – asta dacă ai mai răsfoit ceva cărți înainte 😀

Puține, dar am extras totuși ceva gânduri numa’ de păstrat în sertăraș:

“Dacă bărbații nu-și urmăresc visurile – dacă nu urmărim <cine suntem>, <cu ce ne ocupăm> și <cât de mult câștigăm>, suntem condamnați. Morți. Dar în clipa în care descifrăm puzzle-ul și avem sentimentul că visurile noastre prind contur, ne este insuflată o energie nouă – aceasta ne umple de viață, ne entuziasmează și ne însuflețește.”

“Noi vrem dreptul de a ne lăuda – dreptul de a spune <Eu sunt numărul unu>.”

“Nimic de pe această planetă nu se poate compara cu dragostea unei femei – este bună și plină de compasiune, răbdătoare și hrănitoare, generoasă, dulce și necondiționată. Pură. Dacă tu ești bărbatul ei, ea va face imposibilul pentru tine indiferent de cum te-ai purtat, indiferent de ce lucru nebunesc ai făcut, indiferent de timpul sau efortul necesar. Dacă tu ești bărbatul ei, ea va sta de vorbă cu tine până când nu mai rămâne nimic de spus, te va încuraja când vei fi căzut la cel mai jos nivel, te va ține în brațe când vei fi bolnav și va râde împreună cu tine când îți vei fi revenit. Și dacă ești bărbatul ei și femeia aceea te iubește, ea te va face să strălucești când ești prăfuit, te va încuraja când ești deprimat, îți va lua apărarea chiar și atunci când nu este așa sigură că tu ai dreptate și-ți va sorbi fiecare cuvânt chiar și atunci când nu spui mare lucru. Și, indiferent de ce faci, indiferent de cât de multe ori prietenele ei spun că nu ești bun pentru ea, indiferent de câte ori îți întorci spatele de la relație, ea va face tot ce-i stă în putință pentru tine și chiar mai mult.”

“Iubirea unui bărbat este mult mai simplă, directă și probabil ceva mai greu de găsit”

“Noi avem nevoie să simțim că cineva ne sprijină – de parcă noi am fi regi, chiar dacă nu suntem.” 

“Pentru bărbați, dragostea înseamnă loialitate. Noi vrem să vă arătați dragostea față de noi fiind loiale. Asta înseamnă că, indiferent ce se întâmplă, voi veți rămâne alături de noi.”

“Pe noi, bărbații, nu ne interesează discuțiile; noi ne ocupăm de soluții.”

“Bărbatul mai experimentat – cel care poate citi stările sufletești ale doamnei sale și își dă seama când ceva nu este în regulă – o va întreba ce s-a întâmplat și, indiferent de câte ori ea răspunde că <nimic>, el o va întreba în repetate rânduri până începe să recunoască și să-și deschidă sufletul.” 

Veneția, love at first sight!

Veneția se afla de multă vreme pe dreamboard, iar anul acesta, poc! s-a întâmplat. Nu este un articol cu treburi administrative (bilet de avion, cazare, cum ajungi din Treviso în Veneția etc.) pentru că pe acestea le găsiți la un simplu search pe Google, ci e un amalgam de sentimente, bucurii și trăiri. 

Micuț, distins, elegant, dar cu un ușor aer pitoresc, pestriț, magnetizant. Fix așa este micuțul oraș din partea de N-E a Italiei. Începi călătoria imediat ce te-a lăsat autobuzul în Piazzale Roma (un fel de autogară a Veneției). N-ai timp să simți nici oboseala, nici foamea. Întreaga ființă respiră un aer diferit de care nu se mai satură. Picioarele nu te mai ascultă. Te poartă sau, mai degrabă, se poartă singure spre-un nicăieri care-și deschide brațele spre a te primi cu bucurie. Privirea-ți mișună pretutindeni. Ai vrea ca proprii ochi să se transforme în aparat foto pentru a putea imortaliza mai bine toată frumusețea, toate minunățiile care ți se-nchină-n cale la fiecare pas. 

Clădiri, una mai frumoasă ca alta… cu arhitecturi fascinante, locuitori inventivi și pasionați de estetic (sau, poate, doar așa sunt educați). Abundență de flori la balcoane, stegulețe, luminițe atârnând pe alei și în fața caselor, mici poduri care pornesc fix din pragul casei peste canalele strâmte… a place where you’d live forever and it still wouldn’t be enough. Statui, multe statui și nu doar în locuri speciale amenajate, ci, te întâmpină după câte-un colț și așteaptă cumințele să le faci o poză :). 

Canalele. Am fost cazați într-un hotel micuț și taaare frumușel, dar partea cea mai plăcută a șederii noastre acolo s-a întâmplat în fiecare dimineață când ne bucuram de soarele somnoros fix în fața hotelului și cu unul dintre canale la picioarele noastre. Atât de frumos și de “may I please stay here?!”. Să te plimbi de-a lungul fiecărui canal neștiind încotro te duce, dar scăldându-te în fiecare rază de senin, de “diferit”, să te întrebi de câteva ori pe zi “oare n-am mai trecut pe aici?”, să te bucuri, SĂ TE BUCURI din plin și să nu te mai saturi. Cam așa arată un episod de fericire pură… 

Oamenii… e o populație atât de pestriță și de faină. Italieni, chinezi, africani, arabi, români. Da, români. Suprinzător, dar nu atât de mulți români cum mi-am imaginat că voi întâlni. Cupluri, familii de români veniți în vizită și bucurându-se de aceleași peisaje ca și noi. Cu siguranță erau și acolo câțiva români la muncă, dar nu am avut norocul să îi întâlnesc de data aceasta. Italienii. Îți dădeai seama clar care sunt italienii fără să vorbească. Bărbații au un stil al lor de a fi, de a se îmbrăca, de a se purta, iar doamnele, oh, doamnele sunt adevărate doamne. Elegante, aranjate, coafate, rujate, își sorb cafeluța la o terasă, lăsându-se alintate de soarele de martie.  

O altă chestie care m-a impresionat maxim a fost curățenia din Veneția. Zeci de mii de pași făcuți în cele 3 zile venețiene și nici urmă de gunoaie… dar nici coșuri pentru gunoaie nu am văzut decât în piețe. În aceste condiții, ne-am întrebat constant unde aruncă oamenii gunoaiele. A treia zi, plecând mult mai dimineață din hotel, am reușit să vedem la un colț de străduță o grămăjoară mică de resturi de țigări proaspăt măturate. Nu știu de unde le-au adus acolo, căci sigur în 3 zile n-am văzut fir de gunoi… A, ba da, confetti în piața San Marco rămase de la festivalul care tocmai se încheiase când am ajuns noi :))). Irelevant, deci. 

Alte “treburi” rămase pe retină:

  • milioane de măști, măscuțe și toate minunate. Le veți vedea la toate magazinele, buticurile, gheretele, vânzătorii ambulanți. Pont: nu cumpărați de la primul care vă iese în cale. Oricum veți avea ocazia să vă plimbați mult pe jos și cu siguranță, veți găsi aceleași suveniruri la prețuri mult mai prietenoase; 
  • dulciuri: yummy! Un adevărat paradis al dulciurilor de toate felurile: bombonele, prăjiturele, ciocolată, multă ciocolată :D. Am mâncat ca niște copii fugiți de-acasă și tare bune-au fost toate (mai ales ciocolata la kil scăldată în migdale). No hard feelings 😀 
  • pizza. Eh, aici nu prea-mi pot da cu părerea căci, vegetariană fiind, nu am avut opțiuni în afară de clasica pizza cu legume din care am simțit să gust o singură dată. Iubitu’ zice că au fost delicioase si celelalte.

Mituri “demitizate” (sîc!)

  1. Nu, Veneția nu pute. Înainte de a merge în Veneția, am citit multe articole despre ce ar trebui să bifăm, ce obiective să vizităm, la ce să avem grijă și toate cele. În mai toate articolele, se spunea destul de clar că… Veneția pute, canalele put. Really? Nu știu ce canal pute, dar sigur cele din Veneția nu. Miros a… mai degrabă a mare, a pește, dar în niciun caz nu au un miros atât de deranjant pe cât ar fi părut din perspectiva unor bloggeri. Dacă ești fițoșenia fițoșeniilor, posibil să-ți pută și să fie cele mai jegoase ape din univers.  
  3. Șobolanii. Recunosc că în mintea mea, deja aveam pregătită o bucată bună din spațiul telefonului pentru poze cu șobolani pentru că… nu-i așa?! Aceiași bloggeri/jurnaliști spuneau că în Veneția e raiul șobolanilor. Ei bine, în trei zile, nu am reușit să văd nici măcar o codiță amărâtă de șobolan…   
  4. “Ia-ți hainele de iarnă că e jale de frig în martie”. Nu o singură persoană ne-a spus asta. Timp de două săptămâni, cred că verificam zilnic vremea în Veneția. Se anunțau 15-16 grade. Ei bine, alea 15-16 grade ne-au topiiiit, iar singurul care simțea umezeala era părul meu :))))). Știți voi, multe multe firicele cu personalitate proprie care, în ciuda eforturilor de dimineață de a le îndrepta cu placa, la câteva minute după ce ieși din hotel, încep să caute alte frecvențe :))))). Fix așa am fost eu 3 zile: ca o găină curentată :)))).           

Una peste alta, peste alta, Veneția, we already miss you! 

“Sindromul Othello”, by Dr. Kenneth C. Ruge, Barry Lenson

De la începutul acestui an, sunt într-un continuu proces de căutare, de descoperire, de recunoaștere și identificare a emoțiilor și trăirilor, nu doar ale mele, ci și ale celor din jurul meu. Persoanele cu care interacționez, cărțile pe care le citesc… toate-mi sunt ca un duș rece dimineața sau ca o palmă dată în momentul nu tocmai potrivit :D. Fix așa este și “Sindromul Othello”, a 7-a cartea citită în 2019, un tratat care promite că te va ajuta să depășești momentele de trădare, gelozie și furie. Și pentru că “vorba multă, sărăcia omului”, vă redau câteva citate mai jos.

“Sindromul Othello, la fel ca necazurile și lucrurile insuportabile ce ne tulbură viața, are un ciclu propriu de viață (…): prima etapă – pregătirea terenului; a doua etapă – perioada de incubație și înstrăinare, supranumită bomba cu ceas; a treia etapă – ruptura, perioada în care drama iese la iveală; a patra etapă – confruntarea, acuzarea și negarea; a cincea etapă – după cădere.”

“Echilibrul e cheia. Simțim nevoia să desfășurăm activități ce ne împlinesc ca indivizi. Însă, dacă devenim obsedați de activități ce nu au nicio legătură cu partenerul, există riscul să reproducem parțial contextul ce declanșează sindromul Othello”.

“Este îngrijorător când între parteneri intervin chestiuni tabu sau sensibile. Neabordate, acestea ne urmăresc uneori pentru perioade lungi de timp, în stare latentă, fără să facă vreun rău vizibil relației. Și totuși, cu cât amânăm mai mult să discutăm despre ele, cu atât există un risc mai mare ca relația să sufere o destabilizare când, în cele din urmă, problemele vor ieși la iveală.”

“Pentru persoanele mai controlate, un alt simptom al acestei etape poate fi implicarea emoțională. Un partener ajunge să se implice foarte mult într-o relație de prietenie, mai mult decât în relația de cuplu. Acest lucru se întâmplă adesea cu oamenii căsătoriți, care se atașează de un amic de sex opus. Aparent, acasă totul este <normal>, însă implicarea sa emoțională în relația cu celălalt este cât se poate de reală.”

“Să nu trecem cu vederea o altă formă pe care o ia sindromul Othello: paranoia partenerului a cărui percepție asupra realității este deformată din cauza unei traume din trecut. Această manifestare e greu de vindecat și de soluționat. Tratarea trebuie să aibă în vedere terapia intensivă, atât la nivel individual, cât și la nivel de cuplu, precum și identificarea traumei din trecutul partenerului paranoic. Trebuie, de asemenea, demascată nefericirea sau singurătatea care predomină în căsnicie, aceasta putând fi sursa dramei în cuplu.”

Sugestii de management al furiei de la Asociația Americană de Psihologie:

  • Relaxați-vă!
  • Încercați restructurea cognitivă!
  • Rezolvați-vă problemele!
  • Eficientizați comunicarea!
  • Glumiți!
  • Faceți o schimbare de mediu sau de orar!

“Atunci când o relație este stabilă, sigură și partenerii nu sunt geloși, totul se datorează, de regulă, încrederii pe care și-o acordă reciproc. Încrederea dintre parteneri poate servi ca protecție împotriva unor probleme precum sindromul Othello”.

“Atunci când vă simțiți în siguranță în relația dumneavoastră, nu doar că simțiți că partenerul este integru și demn de încredere, ci sunteți complet convins de acest fapt. Încrederea ține de un nivel profund al conștiinței.”

“Într-o relație de dragoste, încrederea înseamnă că vă puteți baza pe soț/soție, pe prieten/ă, pe cel drag, pe partenerul dumneavoastră.”

Cum se creează sentimentul de familiaritate în cuplu:

  • să petreceți timp în doi;
  • să fiți atenți unul cu altul;
  • interesați-vă care sunt cele mai mari provocări și probleme ale persoanei iubite în prezent;
  • fiți la curent cu temerile și ambițiile persoanei iubite;
  • înțelegeți trecutul persoanei iubite

“Durabilitatea și reușita în relație nu țin de absența neînțelegerilor, ci, mai degrabă, de abilitatea cuplului de a se redresa după ele. Redresarea nu vine de la sine. Partenerii trebuie să comunice lăsând la o parte defensiva și remarcile privind cine are dreptate și cine greșește, care ne hrănesc ego-ul. Pentru a avea o relație reușită, trebuie, în general, să avem umor și încredere.”

“Într-o relație, să ierți înseamnă să-ți recapeți sentimentul de echilibru și bunăvoință. Primul pas către iertare este să vă iertați pe dumneavoastră înșivă. Încercați să scăpați de tendința de învinovățire și de sentimentele de vinovăție cu privire la ceea ce ați făcut sau ați fi putut face. Acestea vă îngreunează inițiativa de a vă ierta partenerul, atunci când e cazul.”

“Recăpătarea încrederii este un proces delicat, asemănător destul de mult cu recuperarea după decesul cuiva sau după vestea că suferiți de o boală gravă. Acest proces nu este liniar. Azi furia dispare și aveți impresia că ați făcut un pas înainte, iar mâine sunteți iar mânios. Azi vă simțiți pregătit s-o iertați pe persoana iubită pentru că v-a greșit, mâine sunteți din nou iritat și ajungeți la concluzia că n-o puteți ierta.”