Cum “Jos Guvernul” s-a transformat în “Îți dau un șervețel?”, “Vrei apă?”

10 AUGUST 2018

Am participat până acum la multe proteste, toate pașnice. Chiar și atunci când termometrele arătau multe grade cu minus, iar extremitățile pur și simplu îți congelau. De fiecare dată, am ieșit cu gândul la un viitor mai bun în care să am curajul să îmi clădesc o familie; un viitor în care justiția să nu fie subjugată, instituțiile statului să respecte contribuabilii, iar promisiunile să nu fie doar vorbe-n vânt sau măști pentru numeroase fărădelegi. Am ieșit pentru a apăra ceea ce s-a câștigat cu multă vărsare de sânge în ’89. Am ieșit pentru a-mi exercita DREPTUL DE A PROTESTA împotriva fărădelegilor, împotriva celor care se fac vinovați de moartea zecilor de tineri din Colectiv, împotriva celor care vând țara și pe noi! Spălat pe creier să fii să crezi că noi, miile de români, am fi fost plătiți vreodată să ieșim în stradă! Spălat pe creier să fii să susții analfabeții, condamnații și pe cei care tot ce fac, fac pentru binele personal!

Aseară, am ieșit cu aceleași gânduri și sentimente și speram la același protest pașnic în care sufletele și gândurile își strigă durerea și nemulțumirea într-un glas. Ca de fiecare dată, piața e un loc special, în care unitatea românilor se simte mai mult ca oricând. E o familie imensă. Toți ne zâmbim, parcă ne cunoaștem, ne facem loc, auzi des “scuze”, ne simțim unii pe ceilalți, acționăm într-un singur gând și o singură direcție.
20:30 Suntem de câteva minute în piață. Respirăm același aer împreună. Strigăm cât ne țin plămânii doar, doar ne-o auzi și pe noi cineva. Se aprind telefoanele spre cer… Doar, doar o vedea cineva speranța care mai pâlpâie încă în unii dintre noi. Știam că se dăduse deja cu gaze lacrimogene la metrou, în piață, în mulțime. Oamenii purtau măști. Unii aveau ochii roșii. Alții tușeau.
21:00 Aud primele bubuituri din fața guvernului. Intru în panică. Începe să se instaleze haosul. Cu fiecare bubuitură, furia crește în intensitate, iar jandarmii sunt huiduiți. Nu am avut timp să procesăm sau să ne întrebăm prea mult ce s-a întâmplat, că încep să zboare în toate direcțiile!!! bombe cu gaze lacrimogene, iar oamenii strigă disperați “jandarmii au pornit în mulțime”. Val de oameni ne retragem pe o străduță laterală. Mă sufoc… Nu, nu din cauza gazului pe care l-am inhalat cu toții. Mă sufoc din cauza neputinței. Nu-mi vine să cred ce trăiesc. Suntem tratați ca cei mai mari infractori. Copii de toate vârstele, femei gravide, bătrâni, oameni imobilizați în scaune cu rotile, cu toții au căzut victime ale acțiunilor negândite, nejustificate și înfiorătoare ale jandarmilor. Plâng. Mă simt umilită. Mă simt violată. Nu am puterea decât de a întreba “Când spuneai că vrei să plecăm din țara asta? :((((“. Nu mai avem vindecare. Suntem tratați ca ultimii infractori în propria țară.
Îmi vine să-mi smulg carnea de pe mine de durere. O tânără îmi întinde un șervețel. Văd încă venind spre piață mulțimi de oameni, de copii strigând “Nu renunțăm” și purtând pancarte care anunță de unde au venit pentru a le fi alături colegilor lor, prietenilor lor de joacă pe care i-au părăsit când și-au însoțit părinții peste hotare cu speranța că îi vor crea un viitor mai bun. Nu am puterea decât de a mă îndrepta spre un copil care venise tocmai din Canada, să îl iau în brațe și să plâng sufocat…
În piață se aud bubuituri ca la un adevărat bombardament. O pâclă de fum acoperă în întregime piața. Nu e imaginea la care speram când am plecat de acasă… Starea mea de rău din ultimele zile îmi spune că nu e momentul să revin în mijlocul mulțimii cu toate că sufletul mi se face bucățele. Rămânem pe o arteră “sigură”. Furia oamenilor este alimentată în mod constant de acțiunile jandarmilor.

jandarmeria. Nu, nu mai pot să scriu cu majusculă. Acțiunile lor de seara trecută nu au explicație. Au acționat ca într-un poligon de tragere de parcă ar fi vrut doar bucăți de carne și sânge. Mi-e greu să înțeleg cum o instituție menită să ne apere poate să se transforme într-o marionetă! Voi nu sunteți oameni?! Prietenii voștri nu au fost în mulțime?
La 20:30 jandarmeria anunță pe pagina oficială că “În Piața Victoriei și-au făcut apariția persoane cunoscute ca făcând parte din grupuri violente și galerii ale unor echipe de fotbal.”.

Păi, măi jandarmilor, dacă acești agresori, oameni violenți și instigatori vă erau “persoane cunoscute” de ce nu ați acționat împotriva lor? De ce nu au fost scoși din mulțime înainte de a se întâmpla toate nenorocirile??? De ce au fost păstrați în mulțime? Doar pentru a vă justifica propriile voastre acțiuni violente? Meritam noi, zecile mii de oameni pașnici, să trecem prin așa ceva când singura noastră dorință era de a ne manifesta în mod pașnic? Nicio explicație oficială nu va șterge din mintea noastră ceea ce am trăit pe pielea noastră noaptea trecută. Cum veți explica faptul că sute de oameni au avut nevoie de îngrijiri medicale? Cum veți explica faptul că sunt români care vor rămâne marcați pe viață după ce din picioarele lor au fost extrase seara trecută capace de la bombele cu gaze lacrimogene? Cum veți explica faptul că unii oameni au ajuns la spital sufocați sau cu arsuri pe corp? Cum veți explica acțiunea voastră de la ora 23:00 când în aproximativ 6 minute ați golit piața prin violență, gaze lacrimogene, tunuri cu apă?! Cum? Cum ați dormit noaptea trecută?!

This slideshow requires JavaScript.

După ziua de ieri, știu doar că speranța e încă în noi, chiar dacă acum sufletele ne sunt îngenuncheate…

P.S. dacă printre cei 1800 de “prieteni” virtuali, încă mai sunt strecurați psd-iști, anteniști3, vă rog insistent, unfriend.

Cu sufletul bucățele,
același om bun, eu

Advertisements

Nu ești singur! VIA – prima aplicație mobilă destinată tinerilor adulți bolnavi de cancer (P)

Mi-e atât de greu să scriu despre acest subiect… cu atât mai mult cu cât în jurul meu tot mai mulți oameni încep sau duc deja o luptă cu acest inamic… cancerul. Mă întristează și, recunosc, mi-e teamă… pentru mine, pentru cei din jurul meu, pentru toți. Sunt mult prea slabă și nepregătită sufletește pentru acest război. Nu mi-am dat seama de acest lucru până în momentul în care am vizitat în urmă cu un an un centru de îngrijire paliativă. Preț de o oră am părut atât de puternică. Doar o oră. Zile întregi m-au chinuit gândurile, m-a durut fizic… Sunt atât de slabă… Aș vrea să ajut, dar cum când sufletu-mi cade atât de ușor?! Aș vrea să iau durerea, să aduc soare și speranță în viețile miilor de oameni… să pășesc împreună cu ei, să-i țin de mână și să le spun că “totul va fi bine”… 

Boala asta nemiloasă nu te anunță, nu te întreabă dacă ești pregătit să o înfrunți, dacă ai toate resursele necesare… Ea doar dărâmă ușa și, de acolo, lupta se dă cu fiecare ticăit de ceas. 

 

Nu ești singur!

Cu toții avem nevoie să știm că nu suntem singuri în perioadele mai grele din viața noastră, iar ei, tinerii care luptă cu cancerul, cu atât mai mult au nevoie de siguranță, de “aliați” care să îi inspire în toată această experiență și care să îi înțeleagă. 

Într-o societate care de puține ori îți întinde mâna și e pregătită să îți sară în ajutor, într-o lume în care sufletele sunt tot mai împovărate și ființele tot mai triste, mă bucură atât de tare când văd semeni care simt nevoile și le răspund întocmai sau chiar peste așteptări :). Atât de tare m-a bucurat să descopăr și VIA – prima aplicație mobilă destinată tinerilor adulți bolnavi de cancer. Aplicația, singura de acest gen din România, este un mediu securizat, virtual,  în care tinerii adulți afectați de cancer, precum și cei care au reușit să se vindece de cancer se conectează cu ușurință, pot discuta deschis despre experiențele prin care trec, despre trăirile lor, încercările și reușitele, tratamente, pot cere/oferi informații necesare în tot acest parcurs, pot discuta despre absolut orice (despre pasiunile, visurile lor). E o aplicație cu suflet… cu suflete… realizată de Asociația Little People, o organizație care a luat naștere în 1996 la Cluj cu scopul de a oferi fiecărui copil și adolescent bolnav de cancer sprijinul de care are nevoie.

 

Pe lângă numeroasele beneficii, aplicația VIA oferă posibilitatea tinerilor de a lega prietenii cu persoane față de care nu au teama de a-și deschide sufletele, de a-și împărtăși gâdurile, care le înțeleg trăirile, experiențele și, mai mult decât atât, le oferă siguranța că nu sunt singuri în această luptă.

Aplicația este disponibilă tuturor tinerilor adulți (cu vârste cuprinse între 18-39 de ani) afectați de cancer din toate centrele de tratament din țară și poate fi descărcată gratuit din AppStore  (click aici https://play.google.com/store/apps/details?id=com.via.littlepeople  ) sau Google Play (click aici https://itunes.apple.com/dk/app/via-%C3%AEmpreun%C4%83/id1386658646?mt=8&ign-mpt=uo%3D2).  

VIA – Împreună! 

 

 

   

Somn… dulce somn

Dacă mi-ar fi spus cineva în urmă cu 5-6 ani că voi scrie la un moment dat un articol dedicat somnului, l-aș fi trimis la câțiva kilometri de Buzău :D. Mai bine de 15 de ani am fost destul de certată cu somnul. În vremea școlii, sacrificam somnul în favoarea învățatului, cititului, iar când am început să muncesc, deja mi se întipărise în fiecare celulă un crez: “somnul e o pierdere de timp important”. 

Nici nu știam cât greșesc în vremea respectivă. Mi-a luat destul de mult să realizez cât de important e somnul pentru organism, pentru sănătatea mea fizică și psihică. 

Recunosc că nu m-am vindecat 100 %, însă, în ultimii 5 ani, am făcut pași importanți în această direcție și, de fapt, în recâștigarea energiei de care am nevoie pentru a-mi îndeplini toate obiectivele. 

Împrietenirea cu somnul 

În tot acest proces de împrietenire cu somnul, câțiva factori au fost decisivi pentru mine: 

• când m-am hotărât că ar fi cazul să încep să dorm mai mult de 3-4 ore pe noapte, reușeam să evadez destul de ușor în tărâmul lui Moș Ene dacă ascultam audiobook-uri inspiraționale (Louise Hay vindecă și somnul, nu doar sufletele :))) 
• nu mai adorm mai târziu de ora 00:00. Sunt foarte rare ocaziile în care se întâmplă să fiu încă trează după ora 00:00; 
• fac tot posibilul să-mi eliberez mintea de gânduri care m-ar putea ține cu ochii pe tavan (și când nu reușești să scapi de un gând stresant, înlocuiește-l cu altul mai drăguț, mai blând. Știi deja că ne putem dresa mintea, da?); 
• o fostă șefă tare dragă mie mi-a vândut la un moment dat un pont (care chiar funcționează) pentru perioadele în care sunt obosită, îngrijorată: “citește ceva drăguț înainte de a adormi”; 
• îmi asigur tot confortul fizic: să fie liniște, perna moale, pilota cât mai călduroasă (indiferent de anotimp. Da, știu, sunt o ciudățenie a naturii :D), salteluța prietenoasă (pentru niște articulații care deja strigă “hello, ai peste 30 de ani!”) și măcar o luminiță pe undeva prin încăpere sau de afară (n-a scăpat încă de Bau-bau); 
• niciodată, dar niciodată nu mai trag un pui de somn după ce a sunat alarma de dimineață. Am constatat că indiferent cât aș ațipi – 5 minute, jumătate de oră – mă trezesc mult mai obosită, iar 6 ore de somn îmi sunt mai mult decât suficiente în prezent; 
• evit să mănânc gătit seara (nu luați de bună treaba asta. Experții au păreri împărțite, dar, cum eu sunt și vegetariană de 9 ani, o sălățică e mai mult decât suficientă); 
• nu mai verific e-mailul de serviciu după ora 20:00. Oricât de incredibil ar părea pentru cei care mă cunosc, e-mailurile pe care le primesc după ora 20:00 chiar așteaptă până a doua zi 😉 (motivul? Fiecare e-mail primit reușea să-i inducă micului meu creier starea de muncă, ceea ce, logic, întârzia ora de mers la culcare).

Salteaua Amber, aliatul unui somn sănătos 🙂 

Și pentru că vă spuneam cât de important este să am confortul fizic, salteaua este unul dintre factorii care influențează în mod cert calitatea somnului. Eu și olteanu’ avem de ceva timp pe wish list o saltea numa’ bună pentru oscioarele noastre care pe parcursul zilei sunt destul de provocate (știți voi: multe ore de stat pe scaun în aceeași poziție – nu tocmai confortabilă, efort fizic redus etc). SALTEAUA AMBER pare a fi fix ceea ce căutăm. Amber еste o saltea cu două fețe de cea mai înaltă clasă, realizată după o tehnologie hibridă, din spumă cu chihlimbar АmberFoam® brevetată, cu spumă HR cu efect de masaj, cu 7 zone de confort, spumă cu memorie de calitate avansată și sistem ortopedic Pocket spring. Păi, ce ne-am putea dori mai mult? 

Dacă ești curios cu ce avantaje vine salteaua Amber, accesează acest link https://www.ambermattress.ro/ și convinge-te de proprietățile unuia dintre aliații unui somn cât mai odihnitor și liniștit 🙂 

Bărbosule, de-un alt “bilet” ce zici?

Am fugit prea mult de “trebuie” pentru că așa spune “dezvoltarea personală”. Să nu care cumva să se simtă neuronul sub presiunea acestor 7 litere. Îmi amintesc când am citit prima dată “Cuvinte care schimbă minți”, cât m-am chinuit să-mi iasă din vocabular “trebuie”, dar de data aceasta…

Note to self 

“Ei, bine, TREBUIE, TREBUIE să-ți lași în urmă așteptările și să faci pași”!

Sunt omul lui “totul sau nimic”, doar că până acum “totul” a însemnat “totul pentru ceilalți”. Căci, da, toată viața de până acum am dedicat-o altora, mulțumindu-i, îndeplinindu-le visurile și așteptările. Viață profesională? Viață personală? Ambele au funcționat la fel. Mi-am așezat frumușel pe tavă sufletul, timpul, abilitățile, gândurile și m-am dăruit 100 %. Eu n-am mai contat în ecuație… Pe mine nu m-am mai auzit, nu m-am mai simțit, nu m-am mai văzut. Păi, doar așa se-ntâmplă când trăiești pentru alții, nu?!

Cu ce m-am ales din povestea celor 31 de ani? Rezumatul arată că în sacul meu e “mai nimic”! Când nu ceri absolut nimic în schimb, când nu spui când, cum și cât de tare doare, când stai cuminte-n banca ta ca un elev docil și-ți faci “temele” (căci altfel nu funcționezi), de ce ar trebui să primești ceva, așa, din senin? Ce mai contează că viața trece pe lângă tine, că alții înfloresc și cresc precum Făt Frumos? Ce mai contează că ești văzut doar ca “o fărâmă din ceva”, o fărâmă aproape invizibilă…

Da, m-am încărcat, m-am obosit cu multe care mi-au fost servite… și mai trist… m-am lăsat trăită. N-am cerut absolut nimic de la nimeni. Din când în când, am așteptat doar. O licărire de suflet, în schimb, un semn de apreciere, fapte și mai puține vorbe, dar, din păcate, moldoveanca visătoare din mine, și-a revenit de fiecare dată și din starea de așteptare “Las’ că mai merge și așa. E doar o perioadă. Tu nu vrei, tu nu ai așteptări așa mari”. Hai, trezirea, neuron prost și deștept :))))). 31 de ani, da? A cam venit vremea maturizării!

Ridică-ți privirea care întotdeauna vede nevoile altora, fă-i un duș rece suflețelului care mereu răspunde la comenzile și trăirile altora precum un soldățel și … trăiește și cere pentru tine exact așa cum meriți.

Un suflet tare drag mie spune: “când te aștepți la puțin, primești puțin” și chiar așa și este.

 

“Dream big! Set goals! Take action!”

 

Sursă foto

Peritonita infecțioasă felină – dușmanul lui Firicel și… al nostru

Mă chinui să scriu câteva rânduri de zile întregi… mi-e greu, dar e musai pentru că, la rândul meu, am căutat disperată orice urmă de articol pe această temă, de oameni ale căror pisicuțe au fost diagnosticate cu PIF – Peritonită Infecțioasă Felină.

Cei mai mulți dintre voi îl știți pe unul dintre suflețelele noastre blănoase – Firicel, un băiețel în vârstă de doar 2 anișori. Până în urmă cu 7 săptămâni, era ghemulețul nostru de energie. Nu trecea nicio zi fără să ne-aducă o rază de bucurie, un hohot de râs generat de boacănele și scamatoriile pe care le făcea la orice oră din zi și noapte. Boschețel, grăsan, terorist, nesătul, nebun, frumusețe, bebeluș, milog… toate i se potriveau.

Așa era Firicel până acum 7 săptămâni. Într-o seară obișnuită de vineri îi dăm conserva lui preferată. Pofticios și mâncăcios din fire, curăță farfurioara cât ai clipi. La nici două ore, varsă tot… Nu ne panicăm, ba chiar ne amuzăm. “Ha, ha, ha. În sfârșit, scoți și tu ghemulețele de blăniță pe altă parte”. Gândindu-ne că sigur nu i-a picat conserva bine, nu ne îngrijorează foarte tare nici starea lui de apatie de peste weekend. Doar că, a urmat o săptămână în care simptomele au început să se agraveze. Apatia a fost primul semn. Apoi, s-a retras/ ascuns în dulap și nu ieșea de acolo decât pentru a mânca. În maxim o săptămână, Firicel s-a uscat văzând cu ochii, dar burtica îi era la fel de proeminentă ca și înainte (dacă știam de înainte de PIF, asta sigur m-ar fi îngrijorat).

Prima vizită la veterinar 

Prima vizită la veterinar ne-a dat universul peste cap. Preț de câteva ore, doi oameni minunați de la Estela Pet – zona Orizont l-au examinat, l-au palpat, i-au făcut teste de sânge și analize… Amândoi așteptam cu sufletul la gură rezultatele, dar nici prin cap nu ne trecea că seara aceea era doar începutul calvarului… Am citit și simțit atâta îngrijorare în cuvintele și privirile medicilor, încât pământul însuși a început să se miște diferit. Știu că mă chinuiam să țin minte măcar frânturi din discuțiile medicilor pentru a mă documenta mai bine acasă. Răsunau în minte doar FIV, PIF, FELV, leucemie, cancer, dar niciunele nu erau confirmate de medici. Ei doar încercau să ne liniștească pentru a aștepta rezultatele și a stabili pașii următori.

Primele rezultate: Firicel era praf… lichid în abdomen, rinichi mărit, anemie și aproape nicio valoare din analizele la sânge nu era în parametrii normali…

Din acea seară, Firicel a intrat pe tratament de urgență, pentru început pentru a-i reduce cantitatea de lichid din abdomen.

După prima săptămână de tratament, Firi și-a mai revenit și timp de trei zile am crezut că gata, he’s back :). Și-a reluat obiceiul de a sta lângă și cu noi, mânca la fel de bine ca înainte… dar minunea a durat doar trei zile.

O lună de foc 

Ce a urmat pentru Firi? Numeroase alte analize pentru a ne da seama cu toții ce Dumnezeu are… Recoltări de sânge din ambele lăbuțe superioare… Venele refuzau să mai dea sânge. Trecem la recoltare de sânge direct din jugulară… și nu o singură dată. Ecografii abdominale. Rezultatele veneau pe rând.

Nu are cancer.

Nu are leucemie.

Nu are diabet.

Nu are limfom renal.

Are totuși o insuficiență renală.

Un du-te vino între cabinet și casă, în fiecare seară.

În una din seri, în disperarea noastră și a medicilor, se recurge la puncție direct din rinichiul care se dovedea a fi cel mai afectat de boală :(. I se face și testul pentru PIF – negativ (dar rezultatul nu este sigur. Citiți pe internet mai multe despre acest test și veți afla vrute și nevrute).

A doua zi de dimineață, medicul îi repetă și ecografia abdominală. Îl sună pe prietenul meu pentru a-i da vestea: “lichidul s-a extins în torace și la inimă. Cel mai probabil are PIF- peritonită infecțioasă felină.”

Exact ca un robot, prietenul meu mă sună și-mi spune: “M-a sunat medicul. I-au repetat ecografia. S-a extins lichidul. Are PIF. Nu mai au ce să-i facă” (și el era în stare de șoc; aveam să înțeleg mai târziu în aceeași zi). În rest, nu mai știu ce a zis… nu am mai auzit. M-au luat în aceeași secundă toate durerile, de ficat, de stomac, de inimă. Simțeam cum aș putea să îmi înghit sufletul. Numai asta nu voiam să aud. Orice altceva putea fi tratat, operat, dar nu asta. Cel mai negru coșmar.

Ajung la cabinet. Firi era deja decontectat de la perfuzie. Doamna doctor, toată un suflet, nu vrea totuși să renunțe și nici ea, ca și noi, să accepte diagnosticul. (Nu vă mai povestesc cât de tare s-a îndrăgostit de Firi în toată această perioadă…)

Mergem și la cardiolog. Are o mică problemă la inimă, dar e tratabil și nu e cauza stării lui…

Așteptam încă rezultatele de la puncția din rinichi… Ajung seara următoare :(. Doar reconfirmă ceea ce știam din ziua anterioară, dar refuzam să acceptăm: peritonită infecțioasă felină.

Medicii lui Firi ne spun ce variante avem: eutanasierea imediată sau tratament îndelungat doar pentru a-l ține pe o linie de plutire. Unii pisoi chiar au șanse, nu să se vindece, ci să mai trăiască o perioadă (săptămâni, luni sau ani). Am analizat ambele variante, dar nu am fost și nu suntem pregătiți pentru prima variantă. Nu câtă vreme în ochișorii lui citim viața și speranța.

Câte zile în șir de plâns alături de el? Câte nopți nedormite? Câte certuri și împăcări cu Dumnezeu? Nu le mai știm numărul, dar știm că lupta nu se termină aici. Ne strângem gândurile, energiile și câtă vreme dă semne că ar vrea să lupte și el… noi suntem lângă el. 

De când am aflat diagnosticul, Firi e pe tratament acasă. În fiecare zi, dimineața și seara ia câte un cocktail de medicamente: antibiotice, Azodyl, Furosemid, Enapril (1/6 din o pastilă pentru afecțiunea cardiacă), probiotice, pastilă pentru poftă de mâncare, soluție pentru poftă de mâncare, medicamente pentru ficat, medicamente pentru imunitate, uneori chiar și NoSpa. Uneori le ia fără probleme. Alteori le varsă în scurt timp… Uneori mănâncă/ gustă, alteori nici măcar nu vrea să miroasă mâncarea.

În unele nopți doarme. Alteori ne vrea doar lângă el, în colțul lui de după ușă.

Luptăm cu și pentru suflețelul nostru…

Hai, PIF, ce zici? Ne-mprietenim puțin?