Încă o gură de Italia: Milano, Bellagio, Bergamo & Safari Park Pombia

Ultima escapadă de anul acesta în Italia (hopefully :P) s-a întâmplat în luna mai și ne-a dăruit cel puțin la fel de multe surprize precum Veneția. 

Într-un tur de 5 zile, ne-au văzut ochișorii atâta frumusețe, numa’ bună de hrănit mințile noastre curioase și sufletele înfometate :). 

MILANO, mai mult decât raiul shopping-ului 

“La shopping, ha?” Fix așa am fost întâmpinați pe Aeroportul Otopeni de către nenea de la securitate când ne-a văzut biletele. “No fucking way”, am fi vrut să răspundem, dar ne-am înghițit vorbele :D. La ce mama stelelor să te duci în Milano pentru shopping? N-am să pot înțelege decât poate într-o altă viață când m-o lovi pițiponceala (sorry, girls! I didn’t mean it :D). 

Trecem peste asta. Ajungem în Milano, preluăm frumușel mașinuța închiriată și mergem către hotelul nostru, situat fix în fața Stadionului San Siro. O minunăție și nu alta, dar nu era timp de prea multă uimire. Așa că o luăm la pas grăbiți spre Duomo di Milano :D. Iooooooi, ce drum, ce clădiri faine, ce artă stradală. Absolut delicios. Cum când spui “Milano” să auzi doar shopping? Adevăratul Milano este în afara magazinelor de fițe, iar noi ne-am dat timp să-l parcurgem, să-l savurăm și să ne bucurăm de fiecare străduță pe care ne-am rătăcit (and I mean it :))). 

Bineînțeles, atracția zilei rămâne impozantul Duomo di Milano, absolut fascinant (bine, și un rizotto excelent de la o bodeguță din apropiere care-a satisfăcut pe deplin papilele gustative ale vegetarianei :P).  

Video to enjoy 🙂 

BELLAGIO & BERGAMO, bomboanele de pe tortul vacanței 😀  

N-au fost vizitate în aceeași zi, însă le pun la pachet pentru că amândouă au fost la fel de mi-ro-bo-lan-te… 

Bellagio. Pe lângă Lacul Como (fantastic, de altfel), ne-au impresionat extrem de mult prin străduțele înguste care urcă și coboară, urcă și coboară, urcă și cobo… structura arhitecturală deosebită, un parfum de aer ușor medieval, o populație pestriță și caldă. După ce te asiguri că ai parcurs fiecare străduță în parte, nu-ți rămâne decât să-ți iei o înghețată delicioasă, să te așezi pe o băncuță și să te bucuri în liniște de Lacul Como. 

Bergamo. Bergamo a fost ultimul pe listă, vizitat cu o zi înainte să părăsim Italia. Teoretic, nici nu aveam în plan să îi dedicăm o zi întreagă, însă a meritat din plin. În ciuda vremii morocănoase, am descoperit parcă o copie mai mititică a lui Bellagio (vorbim de Bergamo, Citta Alta). Piețe însorite și prietenoase, străduțe înguste și cu tot felul de acareturi expuse, clădiri care mai de care mai interesante, marile ziduri venețiene, plimbarea cu furnicularul. Toate au meritat din plin plimbarea pe o ploaie ușoară, dar tare răcoroasă. Obiective importante: Piazza Vecchia, Piazza del Duomo, Biblioteca Angelo Mai, Biserica Santa Maria Maggiore etc.

Video to enjoy 🙂                     

SAFARI PARK POMBIA

Nu-mi plac absolut deloc grădinile zoologice. Sunt de acord ca toată lumea să ajungă cel puțin o dată la o grădină zoologică pentru că altfel nu știu dacă toți am avea ocazia să ajungem să vedem animalele în mediul lor natural, însă urăsc să le știu înghesuite în spatele unor zăbrele, private de libertate, de cel puțin un mediu care să se apropie cu cel prielnic lor…

Ei bine, în Pombia am găsit exact ceea ce visam că s-ar apropia de locul ideal pentru animăluțe – SAFARI PARK!!! Iuhuuuuu!!! Ce aventură! Ce emoții! Ce trăiri! Te urci frumușel în mașinuță și parcurgi nu mai puțin de 5 kilometri, un drum șerpuit ce străbate cei 450.000 mp dedicați în totalitate animăluțelor de toate felurile: girafe, zebre, lei, hipopotami, elefanți, rinoceri etc. Animalele în libertate DE-PLI-NĂ!!! Cât de fain! Vreau și pentru România noastră așa ceva… Să vezi cum trece leul țanțoș prin fața mașinii sau cum girafa își apropie limba amenințător de geam :)))). Asta da aventură! Ioti aci detalii: https://www.safaripark.it/en/

Bine, Safari Park nu înseamnă doar aventura cu mașina printre animăluțe, ci puteți vizita și o expoziție de șerpi, insecte, crocodili, broaște și alte nebunii de-astea deloc plăcute ochiului :D; tot felul de gherețele cu zdrăngănele handmade, iar uneori, în funcție de ora la care ajungeți, puteți asista și la spectacole cu vulturi. Aaa, da, mai sunt și diverse spații de joacă și divertisment pentru copii, dar astea n-au prezentat interes pentru noi (deocamdată :P). “Aaa, da” nr. 2: MUSAI să vizitați și lemurii și porcii spinoși care ne-au cucerit pe veci. Amin :)))

Video to enjoy

Advertisements

„Nu mai vreau și nu mai pot”

O oboseală cruntă mă transformă în cea mai jalnică ostatică, prinsă undeva între corp și minte. Mintea toarce ca un motor nou-nouț de toate (multe dintre ele nu-mi trebuie, nu-mi fac bine, nu sunt din povestea mea). Corpul îmi dă flash-uri în mod constant, îmi transmite semnale că „așa nu se mai poate”.

Mă încăpățânez să mă aliez cu mintea și trag de mine în toate direcțiile, pentru oricine și oricum.

Mă trezesc personaj în poveștile altora fără să-mi doresc cu adevărat.

Mă simt violată.

Mă simt depășită… 

Și încep o luptă cu mintea și-mi spun „Nu mai vreau. Nu mai pot”. Mai trag o gură de suflet în mine și-mi repet „Nu mai vreau. Nu mai pot”. 

Nu mai vreau și nu mai pot să tac când sunt martora nedreptăților, când sub ochii mei se ciocnesc niște lumi, iar toți ceilalți își plasează cu eleganță dopuri în urechi și aleg la întâmplare o lume căreia să-i țină partea. 

Nu mai vreau și nu mai pot să fiu propria-mi victimă și sub nicio formă a altora. 

Nu mai vreau și chiar am obosit să fiu cea care spune întotdeauna ”da” în vreme ce alții, cu un parfum de mi-se-rupism epocal, își țin neuronii la conservare. 

Nu mai vreau și nu mai pot să fiu fata bună, proastă de bună, gata oricând să lingă rănile răniților, să-și smulgă hainele de pe ea pentru a le acoperi c@ururile înfrigurate, să-și crape capul de fiecare perete încercând să găsească soluții pentru fiecare din problemele lor existențiale. 

Nu mai vreau și nu mai pot să port războaie care nu-mi aparțin.

Nu mai vreau și nu mai pot să pierd timp valoros cu oameni, locuri, întâmplări în care sunt o „oarecare” necesară. 

Nu mai vreau „pălăvrăgeală” care nu are la bază acțiuni palpabile.  

Nu mai vreau să te ascult ore în șir dacă pe mine nici măcar nu mă poți auzi.

Nu mai vreau și nu mai pot să-mi pese mai mult de tine decât propria-mi persoană, propria-mi viață.

Atât.

Stănica, it’s time to grow up.

Doliul ca urmare a pierderii prietenului blănos…

“Tocmai ce l-am pierdut și noi pe motănelul nostru drag. Sunt 2 zile de când ne-a părăsit. Suntem răvășiți 😦 :(“

Așa sună unul dintre multele mesaje pe care le primesc de la persoane ale căror puiuți blănoși luptă cu peritonita infecțioasă felină… Din păcate, se pare că tot mai multe pisicuțe ajung pradă ale acestei boli pentru care nu există leac în întreaga lume… 

Nu mi-aș fi imaginat vreodată că voi ajunge să scriu un asemenea articol, dar știu, știu cât de crunt poate să fie să îți vezi puiuțul luptând și să nu-l poți ajuta… și știu cum e să îl vezi stingându-se în brațele tale… Poate, cumva, gândurile mele pot ajuta în vreun fel. 

Un an și 5 luni… Un an și 5 luni fără Firicel al nostru, fără bărbățelul curajos care a luptat cu PIF două luni… două luni de agonie și extaz atât pentru el, cât și pentru noi. Agonie cu fiecare pas dat înapoi în fața bolii… Extaz în fața fiecărei raze de speranță… (“poate e diagnosticat greșit”, “uite-l, mănâncă” etc). Două luni în care iubirea față de el a crescut cum nu ne puteam imagina că s-ar putea întâmpla… 

• 

• 

• 

Cumva a venit finalul pe care îl negam, dar era previzibil… după două săptămâni în care cu greu am putut dormi, de hrănit cu seringa ori de câte ori a fost nevoie, de alintat noaptea cât să mai treacă durerea, de plâns cu el în brațe, de rugăciuni… Finalul a fost cumplit. Pe cât de eliberator a fost pentru el pentru că lupta lua sfârșit, pe atât de crunt a fost pentru noi… Nu am să vă mint și să vă spun că a trecut ca prin minune. Nu. Cel puțin pentru mine, a fost extrem de dureros. Am trecut prin toate etapele pe care vi le puteți imagina. De la negare, la furie și extrem de târziu la acceptare… 

Da, pierderea copilului blănos – pentru că exact așa îi creștem și avem grijă de ei – poate fi la fel de dureroasă precum pierderea cuiva apropiat…  Oricât de ciudat ar părea unor persoane, doare. Doare crunt.

Primele zile, primele dimineți fără el… primele zile în care am ajuns acasă și nu mă mai întâmpina la ușă… sfâșietoare din toate punctele de vedere. Plângeam din orice, oricum, oricând. Durea. Durea mai tare decât îmi imaginam. Aveam momente în care privirea mea pur și simplu îl căuta prin casă, momente în care Jucărica îl căuta prin casă și era cu atât mai trist…  

Ce m-a ajutat să ajung la acceptare și împăcare? 

Știam că nu mai pot continua așa. Nu-mi făcea deloc bine. Nimănui din jurul meu nu făcea bine… Mai ales Jucăricăi care ne căuta prezența și iubirea mai mult ca niciodată (de regulă, Jucărica e o prințesă răsfățată care te iubește doar când vrea ea.). Așa că am simțit că trebuie să mă vindec… 

• Am intrat pe grupuri în care se regăseau oameni care treceau prin aceeași luptă cu PIF, am prezentat povestea lui Firicel. Am primit gândurile prietenilor de acolo. Înțelegeau și știau exact prin ce trec. 

• Am scris povestea lui Firicel. Oricât de dureros a fost, cei doi anișori minunați pe care i-am petrecut împreună au fost așternuți într-un carnețel. N-am vrut să se piardă vreodată niciun moment important în care ne-a fost alături… din ziua în care l-am adoptat dintr-un părculeț… până în ultima clipă… Bineînțeles, au fost notate și toate prostioarele pe care le făcea 🙂

• Am printat zeci de poze de ale lui și le-am adunat într-un album. 

• I-am creat o miniatură din lut :).  

• Lumânărica ce a ars în ultimele lui zile s-a transformat în două inimioare ce-i poartă numele. 

• Am ars sute de lumânărele… pentru a ști că ne gândim la el în fiecare zi și că o să fie parte din viața noastră veșnic 🙂 și chiar așa va fi…    

• Am povestit despre el. Nu știu câți oameni au empatizat cu mine, câți mi-au simțit durerea, dar celor cărora m-au întrebat despre el, le-am povestit. 

La fix o lună după ce Firicel a “plecat” hoinar printre stele :), sufletele ne-au fost pur și simplu violate de, credem noi, o trimisă de-a lui – pe 27 decembrie 2017. Nu eram deloc pregătită să o accept în viața mea. Eram încă în faza de negare… dar a apărut și nu a mai vrut să plece. Ea este Firicica. O lună de zile (coincidență sau nu, s-a născut în perioada în care Firicel își trăia ultimele zile) a fost strigată Bella și nu a reacționat niciodată. Când noi ne-am hotărât cu sufletele strânse să o luămși să îi dăm șansa la o viață mai bună, am strigat-o Firi… A reacționat imediat. Și de atunci e Firi a noastră.

photos: Firi (siameza) & Jucă            

• 

• 

You’re part of our lives, little baby! And we love you soooo much! You’re missed! 

Sărbătorile Pascale de altădată. Întoarcerea la copilărie

În vremuri nu demult apuse, Sărbătorile Pascale erau total diferite… erau despre ființe, suflete, mântuire, lumină, Iisus, despre familie și despre fiecare dintre noi…

În preajma sărbătorilor, retrăiesc cu melancolie amintirile unor părți din copilărie de care-mi este dor până în cel mai mic firicel de mine… Mi-e dor să trăim mai puțin “comercial” și mai mult conectați unii la ceilalți…

Sursă foto

Pe vremuri, ca și Crăciunul, Paștele avea o însemnătate deosebită în familia noastră și necesita multă pregătire din toate punctele de vedere. 

Pregătire trupească – postul. Fac parte dintr-o familie creștin ortodoxă și, chiar dacă de-a lungul timpului am avut câteva discuții cu “Bărbosul”, multă vreme am respectat în totalitate tainele bisericești. Pentru a întâmpina așa cum se cuvinte Sfânta Înviere, țineam postul întreg și nu găseam niciun efort în asta. Ba mai mult decât atât, nu o vedeam ca pe o oportunitate de a slăbi, ci, pur și simplu, era un fel de pregătire trupească, de “mai puțin material” pentru “mai mult sufletesc”. Pe atunci, nu existau pateuri vegetale și alte porcării pline de chimicale. Mâncam marmeladă, cartofi, fasole, uneori salate (destul de rar căci nu era vremea celor din grădină, iar banii erau puțini), mâncărică de bălării – ștevie, lobodă – și rezistam eroic cu foarte, foarte puțin :). Postul ținea până în seara Învierii – vinerea de înainte era de post negru – zi în care mergeam și la mărturisit. Sâmbăta dimineața, la prima oră, mă posteam în fața bisericii și așteptam să vină preotul pentru a primi Împărtășania. Îmi amintesc doar că după o zi de post negru, gurița de vin părea cel mai nutritiv aliment ever :)))). 

Săptămâna Patimilor

1. Pe lângă tradițiile de Crăciun care și acum îmi umplu sufletul de bucurie, Săptămâna patimilor era plină de o semnificație aparte … În fiecare seară, îmi luam fratele la braț și mergeam la Denii. Fiecare slujbă era cu adevărat deosebită și acum îmi dau seama, dacă mai aveam nevoie de confirmare, ce copii buni am fost :D. Mama avea încredere să ne lase singuri la biserica din sat. Știa că nu ne abatem de la drum și chiar așa și era. Eram numai ochi și urechi, ne bucuram și trăiam tot ce se întâmpla în biserică. Bineînțeles, copii fiind, ne mai zbura neuronul ba la una, ba la alta, dar eram acolo. După fiecare Denie, ajungeam acasă cu câteva floricele împărțite de către preot și eram atât de mândră de ele de parcă tocmai primisem Oscar-ul.  
2. Cele 12 Evanghelii. Cu toate că fiecare slujbă ne plăcea, abia așteptam sfârșitul de săptămână. În joia Celor 12 Evanghelii, veneam pregătiți de acasă cu o sforicică cât mai lungă, iar la finele fiecărei Evanghelii, aveam grijă să ne punem o dorință. Bineînțeles că era doar un obicei de-al copiilor și se zvonea printre noi că Doamne-Doamne ar îndeplini toate dorințele. Uh, tare mi-aș dori să-mi amintesc măcar câteva dintre ele :))). 
3. Prohodul Domnului. Pentru Vinerea Mare, pe lângă postul negru, ne pregăteam și altfel. Încercam să reținem cât mai multe versuri din Prohodul Domnului, împrumutam o cărticică și copiam rând cu rând, iar seara cântam împreună cu toți cei prezenți. Chiar trăiam și simțeam tot ce se întâmpla în biserică. 
4. Învierea Domnului. Sâmbăta seara, ne puneam pe noi cele mai bune haine ale noastre și, cu lumânările în mână, porneam spre biserică întreaga familie. Nu plecam unul fără celălalt. Acela este unul dintre momentele noastre de “foarte împreună” pe care mi le amintesc cu mare bucurie… Ajungeam la biserică cu cel puțin o oră înainte de slujbă, iar acesta era un prilej bun pentru a-i vizita pe cei care nu mai sunt cu noi… Copil fiind, n-am simțit niciodată teama de a merge prin cimitir, cu atât mai puțin în noaptea de Înviere. Când începea slujba, ne strângeam în fața bisericii, ascultam, primeam Cuvântul și așteptam cu sufletele deschise să primim lumina. După ce primeam lumină direct de la preot, aventura începea spre casă când aproape că făceam concurs “cine ajunge cu lumânarea aprinsă acasă”. Într-un final – avantajul unei familii mai mari – cineva tot ajungea cu lumina acasă :).

Obiceiuri de pe malul Milcovului 🙂 

1. Joia Mare. În Joia Mare, întregul sat se transforma într-un laborator imens de patiserie. De la un capăt la celălalt, mirosea a cozonaci și pască. Și la noi în casă, mama pregătea tot felul de bunătățuri de care, bineînțeles, nu aveam voie să ne atingem până duminica. Dar cum mirosea… Tot în Joia Mare, înroșeam ouăle împreună cu mama. Când nu existau chimicalele la plic, foloseam ceapa roșie și diverse frunzulițe din grădină :). 
2. Bani mulți n-aveam noi, dar, din puținul lor și pentru că așa era tradiția, ai mei făceau tot posibilul ca de Paște să avem ceva nou – o pereche de încălțăminte, o bluziță, un trening, orice – iar noi eram tare bucuroși de cadou, indiferent în ce consta. Nu, NU Iepurașul ne aducea adidașii cei noi, ci părinții care munceau cu cârca pe puțin pentru un dar atât de plin de semnificație pentru noi. 
3. Dimineața primei zile de Paște. În dimineața zilei de duminică, tata se trezea primul și punea într-o cană cu apă rece un ou crud, unul înroșit și câțiva bănuți. Imediat ce ne trezeam, ne punea să ne spălăm pe față cu apa din acea cană. Se spunea că vom fi roșii în obraji precum oul (sănătoși) și vom avea noroc. 
4. A doua zi de Paște. În Moldova noastră, abia în cea de-a doua zi de Paște aveam voie să ciocnim ouăle. Tot atunci, mama ne punea să ne alegem câte un ou roșu și să îl punem la păstrat până în noaptea de Revelion când urma să-l spargem. Dacă oul era uscat în interior, urma să avem un an mai puțin norocos. În schimb, dacă oul era “plin” (și vă imaginați și cum mirosea :)))), urma să avem un an foarte plin. Din moment ce și acum pot rememora mirosul, cred că am avut niște ani buni pe vremuri :)))).  
5. Tot în a doua zi de Paște, mergeam cu mama la biserică cu cozonac, ouă roșii și alte bucate. Aici, după slujba ținută de preot, urma să le împărțim celor prezenți în biserică pentru sufletele celor care nu mai sunt cu noi.
6. Bineînțeles, și mesele înf
   
   

Despre ce se întâmplă acum… nu vreau să vorbesc. Știu doar că am ajuns să-l sărbătorim pe Sfântul iepuraș, să trăim extrem de comercial…

Fiți lumină!

“Poartă-te ca o doamnă, gândește ca un bărbat”, by Steve Harvey

Au trecut două săptămâni de când am terminat de citit a 8-a carte de anul acesta, “Poartă-te ca o doamnă, gândește ca un bărbat”, by Steve Harvey, și-mi dau seama că nici până acum neuronul meu nu a procesat-o astfel încât să fie capabil să scoată câteva rânduri coerente.

Well… dacă vă așteptați să fie o radiografie a creierului bărbatului, nu e. Dacă vă așteptați să fie o hartă a sinapselor de sub țeasta lui, nu e. Dacă vă așteptați să vi se mângâie orgoliul de mândreți de muieri cu părul tapat, parfumate, botoxate, cu tocuri de 15, iar cu dânsul să se spele pe jos, nici gând. Dacă vă așteptați să vi se dea soluții despre cum să-l puneți la punct pe nemernicul de v-a înșelat, v-a tratat nemerituos, nici gând.

E o carte “comestibilă” pentru neuronul flămând să citească… orice :D. Sorry, dar da, e o carte comercială. Ai ce să-ți iei la pachet din rândurile ei, dar nu-i nimic nou, necunoscut – asta dacă ai mai răsfoit ceva cărți înainte 😀

Puține, dar am extras totuși ceva gânduri numa’ de păstrat în sertăraș:

“Dacă bărbații nu-și urmăresc visurile – dacă nu urmărim <cine suntem>, <cu ce ne ocupăm> și <cât de mult câștigăm>, suntem condamnați. Morți. Dar în clipa în care descifrăm puzzle-ul și avem sentimentul că visurile noastre prind contur, ne este insuflată o energie nouă – aceasta ne umple de viață, ne entuziasmează și ne însuflețește.”

“Noi vrem dreptul de a ne lăuda – dreptul de a spune <Eu sunt numărul unu>.”

“Nimic de pe această planetă nu se poate compara cu dragostea unei femei – este bună și plină de compasiune, răbdătoare și hrănitoare, generoasă, dulce și necondiționată. Pură. Dacă tu ești bărbatul ei, ea va face imposibilul pentru tine indiferent de cum te-ai purtat, indiferent de ce lucru nebunesc ai făcut, indiferent de timpul sau efortul necesar. Dacă tu ești bărbatul ei, ea va sta de vorbă cu tine până când nu mai rămâne nimic de spus, te va încuraja când vei fi căzut la cel mai jos nivel, te va ține în brațe când vei fi bolnav și va râde împreună cu tine când îți vei fi revenit. Și dacă ești bărbatul ei și femeia aceea te iubește, ea te va face să strălucești când ești prăfuit, te va încuraja când ești deprimat, îți va lua apărarea chiar și atunci când nu este așa sigură că tu ai dreptate și-ți va sorbi fiecare cuvânt chiar și atunci când nu spui mare lucru. Și, indiferent de ce faci, indiferent de cât de multe ori prietenele ei spun că nu ești bun pentru ea, indiferent de câte ori îți întorci spatele de la relație, ea va face tot ce-i stă în putință pentru tine și chiar mai mult.”

“Iubirea unui bărbat este mult mai simplă, directă și probabil ceva mai greu de găsit”

“Noi avem nevoie să simțim că cineva ne sprijină – de parcă noi am fi regi, chiar dacă nu suntem.” 

“Pentru bărbați, dragostea înseamnă loialitate. Noi vrem să vă arătați dragostea față de noi fiind loiale. Asta înseamnă că, indiferent ce se întâmplă, voi veți rămâne alături de noi.”

“Pe noi, bărbații, nu ne interesează discuțiile; noi ne ocupăm de soluții.”

“Bărbatul mai experimentat – cel care poate citi stările sufletești ale doamnei sale și își dă seama când ceva nu este în regulă – o va întreba ce s-a întâmplat și, indiferent de câte ori ea răspunde că <nimic>, el o va întreba în repetate rânduri până începe să recunoască și să-și deschidă sufletul.”